In perioada de inceput a psihologiei, dar de multe ori si azi, atunci cand o familie nu mai functiona corespunzator, expertul „cap al familiei" identifica adesea o „piesa problema" si „mergea cu ea la reparat". Jucand adesea rolul unui alt expert, un specialist in sanatate mintala incerca sa ajute „purtatorul de simptome" sa-si rezolve problemele identificate. Intins uneori pe canapea, pacientul beneficia, prin intermediul expertului, de crearea unor asocieri intre gandurile si comportamentele sale si diverse conflicte refulate. In incercarea sa de a ramane cat de neutru se poate, psihoterapeutul se izbea insa de un obstacol, prezenta unei perceptii unilaterale, subiective, asupra unor situatii ce implicau interactiuni umane.

A avea o pozitie obiectiva nu e ceva usor... nici macar pentru cei ce pornesc de la bun inceput cu dorinta de a fi obiectivi. De asta si-au dat seama si specialistii in psihoterapie sistemica (de cuplu so familie ), ce au incercat sa elimine acest neajuns, inca din anii 1950. Acestia au ajuns in primul rand la concluzia ca regulile dupa care functionam fiecare dintre noi nu sunt atat de fixe, dat fiind ca fiecare organism viu e un sistem deschis, in care intra si ies diverse elemente, ce schimba echilibrul interior, homeostazia sistemului. Sistemul familial incearca pe cat posibil sa-si mentina status quo-ul (homeostazia ), felul de a fi la un moment dat. Functioneaza asemanator unui termostat, ce reactioneaza la schimbarile „temperaturii contextuale". Intrebarea e: cine stabileste „cat trebuie sa fie temperatura" sistemului familial, a cuplului? Pana nu demult, cat timp exista un „cap al familiei", era destul de evident cine lua decizia asupra temperaturii si asupra regulilor dupa care functiona sistemul. Pozitia de expert a „capului familiei" era sustinuta de nivelul pregatirii sale, de regulile stiintifice ale momentului si poate de puternicele reguli ale religiei. Era vorba adesea de o pozitie subiectiva, ce avea multe sanse de a duce la o disfunctie a sistemului familial, atat timp cat generarea regulilor nu era rezultatul unei interactiuni echilibrate. Mai mult, subiectivitate perceptiilor asupra „corectitudinii" unor situatii a fost evidentiata chiar si la cei mai pregatiti specialisti. Acestia aveau uneori perceptii diferite asupra regulilor dupa care functiona un sistem familial, sau un cuplu, pe care il urmareau din spatele unei oglinzi unidirectionale.

Obiectivitatea unor perceptii tine deosebit de mult de contextul in care are loc evaluarea. Tine atat de componenta sistemului familial evaluat, de mediul extern in care este evaluata interactiunea in cuplu, cat si de evaluator. Acest concept, ce sta la baza terapiei familiale sistemice, mai sustine ca nu este posibil sa abordam complexitatea vietii, „spargand-o" in elemente individuale, ce sunt tratate doar separat. Asta deoarece felul in care reactioneaza fiecare element uman nu tine doar de reactiile propriului organism, ci tine si de conditiile „intregului" in care functioneaza si mai ales de interactiunile umane in interiorul „intregului".

Cu alte cuvinte, doar cunoasterea stiintifica a modului in care functioneaza organismul uman si mentinerea unei homeostazii corespunzatoare nu aduce fericirea. Fericirea e dependenta in special de interactiunile umane si de valoarea asociata acestor interactiuni. Satisfactia in cuplu si familie e de fapt o negociere continua asupra unor realitati si intelesuri. In incercarea sa de a-si pastra o pozitie obiectiva, terapeutul de cuplu si familie cunoaste astfel bine ca „fiecare e expert in viata lui", si ofera doar un sprijin in aceasta negociere. Terapeutul sustine membrii sistemului sa descifreze dorintele, gandurile si emotiile din spatele cuvintelor si actiunilor, pentru a ajunge la o „realitate comuna".