IERTAREA ÎN PSIHOTERAPIE - În psihoterapie iertarea este întotdeauna mai importantă pentru cel care o dă decât pentru cel care o primeşte. Celălalt nu este iertat pentru a fi eliberat ci pentru ca cel care iartă să se elibereze. Astfel, cel care iartă îşi dă voie singur să lase în urmă durerea şi suferinţa şi poate merge mai departe descătuşat de tot ceea ce trecutul nu i-a oferit sau i-a oferit într-o formă distorsionată. Singura problemă în această situaţie este însă legată de Procesul Iertării. Iertarea nu poate fi dată, oferită celuilalt peste noapte. Cel aflat în suferinţă a dus cu sine, cel mai probabil pentru o perioadă lungă de timp, durerea provocată de celălalt prin faptele şi atitudinea sa. Sunt foarte multe situaţii în care şi "neFapta", adică situaţia în care celălalt nu face ceea ce ar trebui să facă constituie o situaţie traumatizantă majoră (mângâierea şi alinarea care ar trebui oferite copilului de către părinte; încrederea necondiţionată, siguranţa şi stima de sine pe care părintele ar trebui să le ofere din nou copilului - fără să-l dea înapoi de la ceea ce spune, fără să încerce a-l convinge pe copil de un anumit aspect pe care el ca părinte îl vede într-un fel iar copilul îl vede altfel şi fără a încerca astfel să vadă, să descopere realitatea prin ochii copilului, ascultându-l şi înţelegându-l, fiindu-i aproape fără a-l critica, judeca, acuza, condamna, ridiculiza, ironiza, eticheta şi a-i aduce injurii şi reproşuri ) . Cu alte cuvinte, o persoană (un părinte ) poate produce un rău, o traumă unei alte persoane (copil ), fără a-l agresa, blama, descuraja sau dezaproba, fiind necesar doar să nu-l mângâie sau să nu se joace cu el. Procesul iertării implică un travaliu în care cel îndurerat este necesar să vadă trauma în afară, detaşată de personalitatea sa. Să observe şi să se obişnuiască cu faptul că el este peste traumă şi peste cel care a provocat-o. Poate cel mai important aspect este observarea faptului că problema este la cel care a provocat trauma şi nu la cel care a primit-o iar astfel, traumatizatorul va putea fi văzut într-o lumină de milă şi compasiune de către cel traumatizat. Trauma începe să scadă în intensitate iar persoana începe să se vadă ca fiind importantă, valoroasă, sigură şi echilibrată, eliberată de o durere care i-a fost transmisă doar din cauza faptului că altcineva avea o problemă. Ultima etapă în acest proces al iertării este Reconstrucţia. Persoana "fostă" traumatizată este necesar să înceapă un proces de creare a unei noi Identităţi, debarasată, eliberată de povara unor traume, dureri şi suferinţe care erau acolo dar care, de fapt, nu-i aparţineau. Această nouă Identitate cuprinde noi atitudini, emoţii şi comportamente faţă de sine, faţă de viaţă şi faţă de oameni, care până în acel moment i-au fost interzise şi poate necunoscute celui traumatizat. Persoana poate vedea viaţa şi relaţiile u ceilalţi în alte culori, mai vii. Poate observa lucrurile în profunzime, nemaifiind dependentă de reacţii impulsive, agresive şi virulente la adresa vieţii şi a celorlalţi, şi de aspecte superficiale ale vieţii, alese doar pentru a umple un gol imens sau pentru a atenua o durere. Viaţa va căpăta astfel noi sensuri şi valori iar persoana se va simţi Renăscută. În acel moment persoana "fostă" traumatizată va fi pregătită să ofere Iertarea celui care a traumatizat-o. Îl va putea privi cu milă şi compasiune, ca pe un om bolnav, pe cel care a produs "răul". Atitudinea sa va putea fi caldă şi liniştită. Iar cu o privire înlăcrimată, plină de milă şi compasiune, îi va putea spune celuilalt: "Te iert". Atunci se va simţi eliberată. Îi va putea spune faţă în faţă sau printr-o scrisoare pe care i-o va da în mână, o va îngropa lângă el o va arde pur şi simplu. Iar apoi Viaţa va fi cel mai frumos "cadou" pe care o persoană şi l-ar putea face .