În ultimii ani se constată o creștere accentuată în rândul copiilor a problemelor de ordin social,  emoțional și al funcționării academice. Apar astfel mult mai des probleme de învățare, tulburări de conduită și comportament precum și tulburări de sănătate mintală.

De foarte multe ori copii pătrund în mediul școlar fără a dispune de rechizitele necesare procesului de învățare. Stilul de viață deficitar, lipsa inteligenței emoționale și a experiențelor constructive, perturbă funcționarea optimă a creierului copilului. Cu cât mediul îi oferă copilului experiențe constructive, cu atât capacitatea creierului său va fi mai bine adaptată procesului de învățare, socializare și adaptare.

Capacitatea cognitivă generală a copilului se va dezvolta deficitar dacă vă întâlni experiențe disfuncționale și perturbatoare. Pentru a ști cum ne putem ajuta copilul este foarte important ca mai întâi să știm ce nu trebuie făcut. Printre cele mai importante experiențe negative cu care se poate confrunta copilul și care îi pot influența în rău dezvoltarea, sunt următoarele:

Contactul exagerat cu tehnologia. Atunci când părinții au ceva de făcut și este nevoie să țină copilul ocupat cu ceva, apelează la ecrane luminoase. Folosirea excesivă a acestora va obișnui copilul cu recompense majore la nivel cerebral, cu foarte puțin efort. Prin stimulii vizuali produși de televizor, tabletă, telefon sau calculator la nivel cerebral sunt produse cantități mari de endorfine pe care copilul nu și le va mai putea lua din alte părți în cantități atât de mari și într-un timp atât de scurt.

Așadar, bombardamentul de stimuli este atât de mare încât cu greu va mai putea fi înlocuit cu altceva din mediul înconjurător. Acest aspect îl va transforma ulterior pe copil într-un căutător, mereu neliniștit și mereu în căutare de ceva ce i-ar putea produce același coktail neurofiziologic pe care i-l produceau ecranele luminoase.

Copilul format în acest fel va aștepta o gratificare imediată din partea mediului, așa cum îi era oferită de mediul virtual, foarte bogat în materie de stimuli și informații. Lumea reală presupune o viteză mai lentă de desfășurare, ceea ce nu este ceva rău.

Datorită acestor aspecte, mulți copii ajung la conduite și moduri de manifestare asemănătoare sindromului ADHD. Efectele vor fi multiple. În clasă, atunci când nu mai beneficiază de aceeași viteză și cantitate a stimulilor, copii devin plictisiți, neatenți iar capacitatea de învățare va scădea.

Apare și o ruptură emoțională între copil, care se refugiază în mediul virtual și părinte. Iar atunci când părintele își dorește prezența copilului acesta nu o va mai putea oferi deoarece nici părintele nu a fost disponibil pentru copil, atunci când acesta a avut nevoie. Această problemă se adâncește mai mult atunci când părinții sunt și ei consumatori de gadget-uri. Perturbările copilului vor fi astfel de natură cognitivă, emoțională și socială.

Menținerea copilului într-un mediu real, cât mai mult timp, cu prezența fizică și emoțională a părinților, care își manifestă disponibilitatea și interesul pentru acțiunile și nevoile copilului, îi va furniza acestuia nivelul de calm și răbdare utile în funcționarea cognitivă, emoțională și socială

A primi tot ce îți dorești, oricând îți dorești și oriunde. Copii vor cere constant lucruri pe care și le vor dori. Atunci când aceste cerințe le sunt satisfăcute imediat, copilul va fi satisfăcut pe termen scurt dar pe termen lung vor apărea probleme.

Disponibilitatea părintelui de a amâna suficient și empatic cererea copilului va duce la crearea unor mecanisme puternice de împăcare, calm și răbdare. Copilul va descoperi noi modalități de a aborda problemele, prin strategii ce implică înțelegerea și acceptarea realității. Copilul devenit adult va putea face diferența între propriile sale așteptări și realitate. Astfel va putea liniștit să își aștepte rândul la bancă și nu se va urca în mașină pentru a căuta un oficiu bancar la care nu este coadă. Copilul trebuie să fie anunțat cu privire la amânarea momentului primirii recompensei și distras prin alți stimuli.

Spre exemplu: – Uite Gigel, terminăm mai întâi jocul cu popicele și apoi trecem la mașinuțe, bine?! Sau, cu cei mai mari: – Așteptăm până ce limba de la ceas ajunge la 5 și atunci plecăm în parc. A educa răbdarea unui copil nu înseamnă a prosti un copil. Mecanismul cel mai simplu de educare a acesteia este amânarea recompensei. Copilul care învață acest mecanism, va avea un comportament natural atunci când, adult fiind, își va oferi recompensele după efort.

Copilul este un șantajist polimorf. Știind acest lucru, părintele trebuie să se liniștească și nicidecum să se înfurie. Copilul îi va testa limitele. Copilul va testa granițele mediului în care trăiește. Va încerca constant să își facă viața cât mai ușoară și cât mai frumoasă, din punctul său de vedere.

Aici, părintele nu trebuie să uite faptul că este responsabil pentru copil și nu doar prietenul sau partenerul de joacă al propriului copil. Părintele stabilește ce este bine să fie mâncat, când trebuie să se meargă la somn, când se face baie, când începe și când se termină programul de joacă etc. Toate acestea vor fi realizate cu maximul de empatie și înțelegere, cu căldură și acceptare:

”Știu că ai dori să te mai joci dar așa cum am stabilit la această oră deja trebuie să fii în pat, deoarece mâine dimineață trebuie să te trezești devreme iar somnul trebuie să îți fie suficient. Te înțeleg și îmi pare rău dar ne vom juca din nou mâine după-amiază. Îți mulțumesc frumos că mă înțelegi și apreciez faptul că ții cont de rugămintea mea”.

Dacă în acest moment copilul devine iritat, neliniștit și chiar furios și agresiv, atunci părintele trebuie să ia în considerare faptul că undeva, ceva nu se întâmplă așa cum ar trebui. La copii mai mici trebuie să apară fermitate în comportamentul părinților. Din nou, tonalitatea, căldura și empatia din mesajul nonverbal pe care părintele îl exprimă, vor face diferența atunci când copilul mic este rupt de stimuli. Este foarte bine să respectăm dorințele și alegerile copilului dar rolul părintelui este acela de a ști ce este bine și ce nu pentru copil și să acționeze în consecință

Copilul își fixează limitele: Atunci când copilul este lăsat să decidă când pleacă sau când mai rămâne, ce să mănânce sau să nu mănânce, când să doarmă și când nu, vor începe să apară probleme. Nu este ușor să fie stabilite limite de către părinți. Copilul va încerca prin orice mijloc să câștige teritoriu și să saboteze limitările părintelui. El nu va ști că aceste limitări sunt în favoarea sa.

Părintele va face câteva concesii la început. Apoi din ce în ce mai multe. În acest fel copilul își va pierde imediat calmul dacă nu mai primește concesiile. Bineînțeles că toate acestea trebuie raportate la vârsta copilului. Începând cu vârsta de un an și jumătate totul se poate traduce și la nivel verbal. Copilul înțelege ce se întâmplă în jurul său și va continua foarte mult înțelegerea empatică.

Activitate constantă

Din teama de a nu-și dezamăgi copilul sau de a nu fi un bun părinte, adulții încearcă mereu să satisfacă pofta și nevoia copilului de nou și de acțiune. Studiile au atestat faptul că în timpii de plictis ai copilului, informațiile acumulate anterior sunt procesate și transformate în diverse reprezentări ceea ce duce la creșterea creativității. Așadar, este necesar să se aibă o grijă crescută față de momentele de pauză de la stimulare. Acele momente devin la fel de importante ca acțiunea în sine.

În momentele de stimulare minoră, copilul își concentrează foarte mult atenția iar acest lucru îl pregătește pentru a putea avea răbdare ca adult. De multe ori problema se află tot la părinți deoarece aceștia nu au răbdarea de a sta lângă copil fără a-și pierde ei înșiși răbdarea. Treburile administrative pot fi exersate cu copii încă de la vârsta de un an și jumătate. Chiar dacă activități precum curățenia, spălatul, ordinea, strânsul jucăriilor nu sunt plăcute, atitudinea relaxată și pozitivă îl vor determina pe copil să vadă acele acțiuni ca fiind chiar plăcute și generatoare de bună dispoziție.

Limitarea indirectă a socializării

Fiecare moment pe care copilul îl petrece în contact cu un ecran luminos, este un moment pe care nu îl petrece în compania altcuiva. Practic este o piedică în calea dezvoltării socializării. Chiar și lipsa de disponibilitate din partea părinților, și ei angrenați în utilizarea ecranelor luminoase, îi va oferi copilului un model de retragere și alienare.

Nu trebuie exagerat nici cu socializarea exagerată. Aceasta îi va crea copilului un model de dependență față de interacțiuni. Așadar, echilibrul constant și alternarea celor trei condiții va putea conduce către echilibru: timp de calitate petrecut cu părinții; timp petrecut singur centrat pe o acțiune și interacțiunile cu ceilalți.

Așadar iată care sunt cele cinci caracteristici care trebuie luate în calcul pentru a îmbunătăți viața copilului pe termen mediu și lung, chiar dacă pe termen imediat poate părea că sunteți un părinte „denaturat”:

1. Empatizează cu copilul tău. Fii aproape de el. Petrece timp alături de el și fii conectat cu el limitându-i accesul la ecranele luminoase.

2. În funcție de situație, crește timpul de reacție la cerințele copilului. Amână puțin satisfacerea dorințelor care nu sunt nevoi bazale.

3. Limitele și regulile trebuie stabilite fără frică. Chiar dacă nu îi plac, vor ține copilul departe de anxietăți și îl vor proteja de suprasaturare.

4. Fă din activitățile de rutină, prietenii tăi și ai copilului. Asocierea acestora cu ceva distractiv, va ajuta copilul să se dezvolte în abilitățile practice.

5. Chiar dacă nu ne dorim dar suntem foarte sensibili la abilitățile sociale ale celor din jurul nostru. Studiile de psihologie socială arată că acei copii care știu să spună ”Te rog” și ”Mulțumesc” sunt mult mai valorizați decât cei care știu matematică sau știu să citească. Ajută-ți copilul să dezvolte aceste abilități.