Deși frica este o emoție firească și foarte utilă pentru supraviețuire, atunci când ea depășește anumite limite și începe să ne afecteze viața într-un mod negativ se transformă într-o pacoste care ia numele de anxietate, provocându-ne neliniște, îngrijorări, distres emoțional. Ca adulți, îi putem face față în mai multe feluri: fie evităm situațiile care o provoacă, fie ne distragem atenția de la ea, fie ne documentăm și o combatem în mod activ prin ajutor specializat. Dar ce ne facem când observăm că avem un copil care are anumite temeri și suferă din această cauză, dar nu ne poate trage de mânecă spunându-ne exact ce îl doare? Există mai multe tipuri de anxietate diagnosticate pentru prima dată in copilărie, precum anxietatea de separare, anxietatea generalizată, tulburarea reactivă de atașament sau anxietatea excesivă a copilăriei. Voi vorbi în acest articol despre anxietatea de separare, aceasta fiind o tulburare frecvent întâlnită în rândul copiilor și adolescenților. Ea apare în special în copilăria mică, în jurul vârstei de 5-6 ani, apogeul manifestării sale fiind în intervalul de vârstă 7-9 ani. Deși foarte rar poate apărea în adolescență, această tulburare se poate manifesta și atunci, în special în urma unor evenimente stresante, precum moartea cuiva drag, mutarea, divorțul părinților etc. Prevalența ei este de 3-5% în rândul copiilor și adolescenților. Unele studii spun că ea apare mai des la fete, dar nu există un consens științific în acest sens, băieții fiind, se pare, la fel de des afectați. Prin ce se caracterizează? În primul rând, printr-o teamă excesivă și nerealistă de separare față de figura de atașament principală (de obicei unul dintre părinți ). Această teamă afectează în mod semnificativ viața copilului, performanțele lui școlare, somnul și visele, activitățile sociale, ducând la evitare, izolare socială, manifestarea unor simptome somatice precum durerile de stomac, de cap, senzația de greață sau palpitațiile. Copiii cu anxietate de separare au probleme în a călători în excursii, a dormi la prieteni noaptea sau chiar în a dormi singuri în alt pat sau în altă cameră decât părintele. Lor le este frică de posibile accidente sau boli care li s-ar putea întâmpla părinților, dorind să fie mereu în centrul atenției acestora. Dacă la copiii mici grijile principale se centrează pe ipotetice evenimente catastrofice survenite părinților, la cei mai mari distresul legat de separare e asociat cu retragerea socială, apatia, tristețea și o mai slabă concentrare în activitățile școlare. Factorii care duc la apariția acestei tulburări țin, se pare, mai puțin de gene și biologie, cât de mediu, în special de cel familial: un rol important îl joacă aici tipul de atașament mamă-copil, cel nesigur, dezorganizat fiind asociat cu anxietate subclinică și clinică la copil. De altfel, studiile spun că aproximativ 80% din copiii ai căror mame au fost diagnosticate cu tulburări de anxietate prezintă un atașament nesigur față de mamele lor. Sau, pe scurt, că o mamă anxioasă, care la rândul ei a fost dependentă în copilărie de mama ei, are un risc crescut de a crește un copil care, la un moment dat, va dezvolta la rândul lui o anxietate de separare. În acest context, trebuie menționat și faptul că anxietatea de separare se manifestă de multe ori simultan cu alte tulburări precum depresia, fobii specifice sau disforia de gen. Se pare că 68% dintre mamele copiilor cu tulburare de anxietate au fost diagnosticate la un moment dat cu tulburare de anxietate, iar 53% cu depresie majoră. Un element important îl reprezintă comportamentul de evitare al părintelui cauzat de simptomatologia anxioasă, acesta constituind un predictor puternic pentru viitoarea tulburare de anxietate de separare a copilului. Așadar, dacă mama evită să accepte și să se confrunte cu propria anxietate, ea va deveni exagerat de protectivă cu copilul, evitând să îl expună în situații care, deși au potențioal anxiogen, îl ajută pe acesta să devină independent și să câștige încredere în propriile abilități de a face față pe cont propriu unei situații mai dificile. Dacă aveți un copil care suferă de anxietate de separare, trebuie să știți că cele mai bune rezultate în tratarea acestui tip de anxietate se obțin prin consilierea și terapia cognitiv-comportamentală, care implică atât copilul, cât și părintele, și este centrată pe restructurarea gândurilor negative, creșterea independenței copilului prin expunere graduală la situații noi dublată de întăriri pozitive din partea celor din jur. De asemenea, copilul trebuie încurajat constant să își exprime emoțiile, temerile, adultul având responsabilitatea de a încerca să îi înțeleagă gândurile printr-o comunicare pozitivă, ajutându-l să le transforme în unele raționale, funcționale, care să îi îndepărteze celui mic grijile și frământările. Se pot spune povești cu tâlc, se pot discuta visele copilului sau se pot elabora diferite jocuri creative cu mesaj rațional, cel mai important fiind ca acesta să înțeleagă faptul că nu evenimentele în sine îl afectează, ci felul (în acest caz de multe ori catastrofic ) în care el le interpretează, și, de asemenea, faptul că este în siguranță, înțeles, respectat și luat în serios.