E prima lună din an și toată lumea ne recomandă ce cărți să citim, ce filme să vedem, cum să ne petrecem timpul într-un mod interesant, agreabil, dar și util totodată. Așadar, dat fiind că pe această nișă nu are rost și nici nu prea pare să fie loc de a contribui cu ceva nou, m-am gândit ca, o dată pe lună, să vin cu câteva antirecomandări în materie de psihologie, adică fie cărți, fie filme, fie alte produse cultural-artistice, pe care eu le-am citit/văzut/consumat, dar pe care nu le-aș recomanda și altora (cu argumente, evident ).

   În luna ianurie aș propune pentru început două astfel de titluri, și anume: "Măștile masculinității", scrisă de Lewis Howes, și "Dragostea modernă", de Aziz Ansari. Le voi analiza împreună (deși le-am citit pe rând ), pentru că nu mi-au plăcut cam din aceleași motive, și anume:

   1. Niciuna din ele nu vine cu vreo idee nouă: sunt colaje ale ideilor altora, scoase superficial din contextul original. Ambii autori își bazează ipotezele pe apelul la autoritate, Howes "fluturând" adesea nume de terapeuți la modă, precum Esther Perel sau Brene Brown, iar Ansari îi tot pomenește pe Helen Fisher, Kahneman sau diferite studii științifice, care însă nu sunt citate pe nicăieri până la capăt, adică nu prea avem cum să dăm de ele, căci nu apar in bibliografia cărții.

   2. Ambele cărți sunt profund autobiografice, fără însă a fi biografiile unor oameni cu vieți "spectaculoase" sau din care chiar să rămânem cu ceva pe termen lung: Howes repetă cam aceleași idei care se învârt în jurul traumei unui abuz sexual pe care l-a trăit copil fiind, iar la Ansari cel mai interesant element pare a fi faptul că părinții lui, care au avut o căsătorie aranjată, sunt încă fericiți împreună, 35 de ani mai târziu. În orice caz, amândoi își teoretizează propria experiență de viață, adică exact ceea ce ar spune orice profesor de psihologie să nu faci atunci când scrii o carte.

   Și nu, faptul că de exemplu Howes vine cu tot felul de "studii de caz", exemple ale unor personalități pe care el le-a cunoscut prin intermediul podcastului pe care l-a creat, nu este suficient în a susține o ipoteză sau a contrazice o alta.

   3. Și Howes, și Ansari încearcă din răsputeri să trezească emoții în cititor: pot să înțeleg asta, dat fiind că Aziz Ansari este actor și printre altele face și stand up, însă glumele din carte mie mi s-au părut artificiale și forțate. Recunosc că aici poate fi de vină și traducerea, probabil sună mai bine în engleză. Cât despre cartea lui Howes, autorul ei oscilează între a trezi compasiunea, ambiția și interesul, erijându-se în coach de dezvoltare personală, un rol atât de la modă în zilele noastre, mai ales că pare să îl și admire foarte tare pe Tony Robbins.

   Nu mi se pare însă că îi iese în vreun fel, căci elementul cheie care îi lipsește, din punctul meu de vedere, e acea "istețime" (sau "wit", cum îi zic englezii )...sau poate pur și simplu talentul la scris. : )

   Aș zice că sunt cărți pe piață care merită mai multă atenție, așa că mă voi opri aici și mă voi pune pe căutat, dar voi reveni luna viitoare cu o nouă listă, de data aceasta cu antirecomandări din lumea filmului.