COMPONENTE DE BAZĂ ALE RELAŢIEI DE CUPLU

1. Atracţia Atracţia a fost definită ca un tip de interacţiune aparte dintre două persoane, unde una dintre ele trimite anumiţi stimuli verbali, vizuali etc., iar cealaltă răspunde, în funcţie de propriile dorinţe, pozitiv sau negativ. Cercetările în acest domeniu au subliniat că răspunsul atracţiei poate fi concretizat mai întâi prin nevoia de comunicare cu respectiva persoană, pentru ca mai târziu să fie incluse şi aspectele emoţionale, ce pot genera reciprocitate în cazul simpatiei, dar şi al antipatiei (Berscheid şi Reis, 1998 ). Studiile recente au observat şi prezenţa aspectelor motivaţionale în ceea ce priveşte atracţia, cum ar fi cazul conştientizării nevoii de a relaţiona cu o persoană deoarece acest lucru i-ar satisface o parte din dorinţe, echilibrându-şi existenţa. Acest tip de analiză motivaţională subliniază că satisfacţia poate fi prezentă şi în cazul unei relaţii cu o persoană neatractivă, însă prin apariţia unui eşec concretizat prin o respingere, ar interveni dezamăgirea sau furia (Baumeister şi Leary, 1995 ). Analiza motivaţională observă, de asemenea, prezenţa unor criterii folosite în evaluarea atractivităţii altei persoane, ce variază în funcţie de aşteptările şi nevoile respectivei persoane. Aceste variaţii se pot concretiza în nevoia de un partener pe termen lung, a unui mentor, prieten sau angajat, chiar nevoia adopţiei unui copil (Cunningham et al., 1995 ). Astfel, analiza motivaţională susţine că atracţia este influenţată de trăsăturile de personalitate şi de nevoile ambelor persoane implicate, acestea având un impact direct asupra percepţiei stimulilor şi asupra pozitivităţii răspunsului. Există însă şi alţi factori ce au un rol important în atracţia interpersonală. Atracţia este stimulată în mod conştient de către oameni, iar amplificarea contactului dintre ei duce la creşterea atracţiei. Leon Festinger şi asociaţii săi (1950 ) realizează un studiu prin care arată că numărul de prieteni al unui elev de colegiu este influenţat de spaţiul înconjurător sau de predispoziţia persoanei pentru interacţiune. Astfel, elevii care aveau camerele în centrul căminului aveau mai mulţi prieteni decât cei din camerele izolate, accesibilitatea dovedindu-şi, în acest caz, importanţa. Totuşi, proximitatea nu este singura cale de a interacţiona, oamenii dezvoltându-şi atracţia şi prin contactul indirect cu persoane văzute la televizor sau prin intermediul e-mailului sau al internetului. În acest caz, cunoaşterea propriu-zisă a unei persoane nu mai este absolut necesară pentru a activa atracţia. Simpla conştientizare a perspectivei de interacţiune poate să ducă la creşterea simpatiei. De asemenea, oamenii manifestă interes mai ales pentru cei din propriul lor mediu social. Susan Sprecher (1984 ) a descoperit o formă interesantă a evaluării atracţiei, în sensul că aceasta poate fi influenţată de prezenţa nopţii. Astfel, când oamenilor li s-a cerut să-şi evalueze colegii de sex opus într-un bar, în timpul nopţii, s-a constatat că aprecierea creştea odată cu adâncirea în noapte. Acest tip de manifestare a fost mai pregnant pentru cei care lucrează decât pentru studenţi, fapt justificabil prin contactul mai intens al celor din urmă cu membri de sex opus. Factorii situaţionali pot amplifica atracţia faţă de o altă persoană, modificând starea motivaţională şi emoţională a individului. În plus, deşi atracţia este generată în cea mai mare măsură de sentimentele pozitive, există cazuri în care şi sentimentele negative o pot produce. S-a demonstrat de asemenea că persoanele care sunt implicate în evenimente ce declanşează anxietatea, precum intervenţia dentară sau teama de a trece un pod, sunt supuse unui grad mai mare de pozitivitate decât în situaţii contrare, în ceea ce priveşte contactul cu alţi oameni (Foster et al., 1998 ). De exemplu, bărbaţii care au vizionat un film trist ce le-a indus sentimente de melancolie, au fost extrem de atraşi de femeile ce au dat dovadă de afecţiune, chiar dacă acestea nu erau deosebit de frumoase. Gradul de autodezvăluire al unei potenţiale ţinte de atracţie poate influenţa producerea atracţiei. Bărbaţii, în mod tradiţional, sunt mult mai dispuşi decât femeile de a declanşa o relaţie. Cu toate că acest domeniu nu este exclusiv al bărbaţilor, cercetarea a accentuat prezenţa subiecţilor masculini ca iniţiatori ai relaţiei, iar cei feminini ca ţinte ale avansurilor romantice. Instinctiv, oamenii se simt atraşi de cei care manifestă simpatie pentru ei, declanşând un interes reciproc. Prezenţa autodezvăluirii reciproce poate amplifica atracţia prin oferirea unor detalii semnificative despre sine. Această simpatie reciprocă se poate manifesta şi prin comportamente nonverbale (de exemplu, Grammer, Kruck şi Magnusson, 1998 ), în cazul femeilor contactul vizual accentuat cu un bărbat, joaca cu părul, aplecarea aparent întâmplătoare în faţa acestuia şi altele. Din nefericire, bărbaţii pot interpreta eronat anumite reacţii, confundând prietenia ocazională cu interesul sexual. La un nivel incipient al relaţiei, oamenii au tendinţa de a-şi lăuda posibilul partener şi îşi modifică acele caracteristici autodezvăluite, pentru a câştiga simpatia şi încrederea celuilalt şi pentru a se ridica la nivelul expectanţelor persoanei în cauză (Rowatt, Cunningham, şi Druen, 1998 ). Totuşi, această insinuare poate avea şi efecte neaşteptate, producând reacţii negative ale persoanei flatate, care observă caracterul fals al celuilalt. Ellen Berscheid şi asociaţii ei ne oferă un exemplu suplimentar în acest sens, explicând că un evaluator care iniţial a avut reacţii critice la nivelul ţintei, pentru ca apoi acestea să devină aprobatoare, a fost postat într-o lumină mult mai favorabilă decât cel care a lăudat neîntrerupt ţinta. Aceasta este o excepţie de la ideea că toţi oamenii agreează prezenţa linguşelii şi a complimentelor constante. Simţul umorului este o calitate ce determină amplificarea atracţiei. Acest lucru este observabil în special la bărbaţi. Duane Lundy şi colegii (1998 ) au demonstrat că femeile îi consideră mult mai atractiv fizic pe bărbaţii care au simţul umorului, decât pe cei care nu dau dovadă de umor. Bărbaţii atractivi fizic ce şi-au manifestat umorul prin intermediul autoironiei, au fost văzuţi mai veseli şi mai puţin ameninţători decât cei atractivi fără simţul umorului. Însă umorul poate deveni ameninţător şi poate provoca aspecte negative. Michael Cunningham a analizat replicile folosite în baruri pentru a atrage femei şi a ajuns la concluzia că acele comentarii directe ca "Sunt puţin jenat despre acest lucru, dar mi-ar plăcea foarte mult să te cunosc" sau replicile inofensive ca "Ce crezi despre muzică?" au fost mai de succes decât acele comentarii umoristice superficiale de genul "Tu îmi aminteşti de cineva cu care obişnuiam să mă întâlnesc". Explicaţia constă în faptul că femeile sunt mai atrase de bărbaţii dominanţi în măsura în care aceştia dau dovadă şi de frumuseţe fizică şi comportamentală (Jensen-Campbell, Graziano, 1995 ), deoarece un comportament dominant lipsit de blândeţe poate deveni mai mult copleşitor şi ameninţător pentru femei. Atractivitatea fizică are o influenţă covârşitoare în primele întâlniri deoarece reflectă numeroase calităţi ale persoanei în cauză. Cunningham şi colegii săi (1995 ) au iniţiat conceptul de potrivire multiplă a atractivităţii fizice, ce include cinci categorii de caracteristici. Caracteristicile puerile ce se referă la ochii mari, nasul mic, pielea netedă şi deschisă la culoare trimit la deschiderea tinerească. În opoziţie cu aceasta, caracteristicile sexuale mature implică o capacitate de dominare şi putere, fiind descrise la femei prin pomeţi mari, obraji înguşti, sâni proeminenţi şi raport de la talie la şolduri de 0.70, iar la bărbaţi prin o bărbie largă, sprâncene groase, dovezi ale părului facial, un piept proeminent şi un raport de 1.0 de la talie până la şolduri. Caracteristicile sexuale care dau dovadă de asimetrie sau se îndepărtează de media populaţiei, sugerează o nepotrivire în plan biologic. Totuşi, calităţile biologice concretizate în tinereţe, fertilitate sau virilitate nu sunt singurele aspecte ce determină apariţia atractivităţii fizice. Caracteristicile expresive ca sprâncenele bine conturate sau zâmbetul larg pot influenţa atractivitatea prin aportul de prietenie deschisă şi amabilitate. Alăturarea unor caracteristici ca idealul copilăros, maturizarea sexuală sau caracteristicile expresive au fost percepute în mod egal de albi, negri, asiatici şi hispanici. Totuşi, necesitatea caracteristicilor legate de igiena corporală este văzută în mod diferit în anumite culturi. Caracteristicile de îngrijire corporală ca greutatea corporală, coafura, cosmetica sau tatuajele pot genera atractivitatea în sine sau pot amplifica alte calităţi. Acestea reflectă fie simboluri ale statutului social, fie adaptări la ecologia locală. Astfel, un studiu a şaizeci şi două de culturi a arătat că preferinţele pentru persoanele suple se justifică prin demonstrarea unui aport alimentar echilibrat şi o putere socială ridicată în cazul femeilor (Anderson et al., 1992 ). Pe de altă parte, prezenţa senectuţii prin părul grizonat sau chelia influenţează negativ atractivitatea romantică, însă cresc nivelul de maturitate socială şi înţelepciune în atractivitatea faţă de mentor. De asemenea, persoanele care zâmbesc mult pot capta amiciţii mult mai rapid decât cele sumbre (Harker şi Keltner, 2001 ). Factorii percepuţi în atracţii Răspunsul indivizilor la stimulii atractivi este influenţat de cel care realizează perceperea, dar şi de tipul stimulării. Astfel, răspunsul unor persoane la atractivitatea fizică a cuiva depinde de numărul de persoane atractive cu care respectivul individ a intrat în contact, de părerile altora sau de gradul de implicare al respectivilor în viaţa socială actuală. Similitudinea se referă la stabilizarea pe acelaşi plan a persoanei vizate şi a celui ce percepe. În general, oamenii au tendinţa de a relaţiona cu cei care sunt similari cu ei înşişi în special în ceea ce priveşte atitudinea şi convingerile acestora şi în măsură mai mică personalitatea şi atractivitatea fizică (Byrne, 1971 ). Similitudinea în atitudini este benefică în evitarea conflictelor, iar acordul primit din partea celorlalţi ne oferă încrederea de a merge mai departe. Încrederea este extrem de atractivă atunci când oamenii se simt nesiguri sau în primejdie. Putem identifica, totuşi, o excepţie de la această regulă în cazul femeilor care se simt atrase de bărbaţii ce întruchipează opusul lor. În ceea ce priveşte bărbaţii, ei se simt atraşi de femeile expresive, tipic feminine, cere pun accentul pe construirea şi stabilitatea relaţiei. Atracţia de sex-rol poate avea cauze hormonale. Ian Penton-Voak şi asociaţii săi (1999 ) au studiat efectele hormonilor asupra atracţiei şi au ajuns la concluzia că femeile ce sunt la jumătatea ciclului menstrual, având un nivel mai ridicat de hormoni, consideră bărbaţii robuşti mai atractivi, spre deosebire de femeile care erau în altă perioadă a ciclului menstrual şi care au manifestat preferinţă pentru bărbaţii mai puţin masculini. De asemenea, femeile din prima categorie au manifestat atracţie inclusiv pentru tricoul purtat de bărbaţii robuşti, ce conţinea feromonii acestora. Teoria sociobiologică iniţiată de Cunningham 1981 a analizat dinamica evolutivă a atracţiei care constă în diferenţele cerinţelor de împerechere dintre bărbaţi şi femei. Bărbaţii manifestă o dorinţă acută de a avea o parteneră tânără, sănătoasă şi fertilă, dorinţă relaţionată cu atractivitatea fizică a partenerei, pe când femeile au nevoie de o persoană care să investească în descendenţii lor, dorinţă tradusă prin un statut şi o avere ridicată a partenerului. Astfel, au fost declanşate cercetări pe baza a treizeci şi şapte de culturi care au demonstrat că bărbaţii pun accentul pe atractivitatea fizică a partenerei într-un grad mai ridicat decât femeile, pe când acestea devin interesate de statutul şi averea partenerului (Buss, 1989 ). Totuşi, o serie variată de cercetări a ajuns la concluzia că în ciuda existenţei unor elemente ca atractivitatea fizică sau averea, ce influenţează conceptul de atracţie, calităţile de bun prieten, de amabilitate, afecţiune, înţelegere sau susţinere devin mult mai importante atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi (Cunningham, Druen, şi Barbee, 1997 ). Teoria ataşamentului a accentuat faptul că afectivitatea şi bunătatea sunt calităţi dezvoltate încă din perioada copilăriei, datorită sensibilităţii şi afecţiunii generate de către părinţi. Astfel, stilul de ataşament securizant se caracterizează prin o atitudine pozitivă faţă de eu şi lume, precum şi prin prezenţa bucuriei şi a încrederii. Rand Conger şi asociaţii săi (2000 ) au confirmat prezenţa afectivităţii şi a bunătăţii în cazul copiilor care, până în clasa a 7-a, au fost crescuţi şi educaţi de părinţi, lucru observat ca fiind benefic în relaţiile romantice ale viitorilor tineri de 20 de ani. Cei cu ataşament preocupat dau dovadă de o atitudine benefică faţă de alţii, însă au o stimă de sine scăzută şi atitudini anxioase în ceea ce-i priveşte. Aceştia trec prin extreme emoţionale în cadrul relaţiilor şi au o teamă de respingere, subestimând atracţia partenerului lor şi generând, paradoxal, destrămarea relaţiei. Persoanele cu ataşament respingător, de desconsiderare au o stimă de sine ridicată, însă au reacţii negative faţă de alte persoane, iar cei cu stil de ataşament anxios sunt cuprinşi de temeri în ceea ce-i priveşte, evitând contactul cu alte persoane. Bruce Ellis şi colaboratorii săi (1996 ) au arătat că persoanele ce cresc într-un mediu ostil dezvoltă un stil de ataşament de desconsiderare sau de anxietate şi îşi încep, de obicei, activitatea sexuală de timpuriu. Relaţiile stabilite de aceştia sunt de scurtă durată din cauza fricii de intimitate, aşa cum consideră Pilkington şi Richardson şi amplifică atractivitatea fizică şi bogăţia în cazul unui partener pe termen scurt (Kenrick et al., 1990 ). La nivel general, oamenii sunt atraşi de parteneri cu stiluri de ataşament securizante, deoarece aceştia generează sentimente de afecţiune ce determină senzaţia de dragoste şi protecţie, chiar dacă cealaltă persoană nu se încadrează în acelaşi tip de ataşament (Chappell şi Davis, 1998 ). Persoanele cu o stimă de sine scăzută pot avea inexactităţi în alegerea oscilantă dintre persoanele sigure şi cele nesigure. Atunci când persoana evaluată este un străin, atracţia interpersonală scăzută se traduce prin indiferenţă, însă atunci când cel analizat este un apropiat, gradul scăzut de atracţie se traduce prin sentimente negative. Aspectul cel mai neclar al acestui domeniu constă în problema dacă modificările de ordin pozitiv ca afectivitatea sau frumuseţea sunt urmate de schimbări în cadrul atracţiei sau dacă amplificarea comportamentului negativ duce la sentimente de nemulţumire, afectând relaţia (Huston et al., 2001 ). De asemenea, în cazul unei despărţiri, dacă ambii parteneri se simt singuri, unul dintre ei poate fi din nou atras de fostul partener, din cauza aspectelor comune rememorate. La o eventuală împăcare, singurătatea poate reveni, declanşându-se alte elemente ce vor influenţa atracţia sau repulsia. În concluzie, atracţia interpersonală poate fi influenţată, pe parcursul relaţiei, de trăsăturile persoanei văzută ca atractivă, de sentimentele şi nevoile celuilalt, dar, în egală măsură, şi de tipul interacţiunii dintre cei doi.

2. Dragostea   Harry Harlow (1974 ) a arătat că în cazul maimuţelor hrana, dar şi dragostea maternă sunt necesare dezvoltării puiului. Puii care nu beneficiază de sprijinul matern sunt nefericiţi şi inadaptaţi în comunitatea lor. Au fost identificate mai multe tipuri de iubire. Începând cu iubirea pentru şi de la părinţi care ne umple copilăria şi ne formează ca oameni, până la iubirea pentru fraţi, bunici, partenerii de cuplu şi completând cu iubirea propriilor copii şi nepoţi. Beverley Fehr (1995 ) a observat că sentimentele care stau la baza dragostei de prieten pot conduce la formarea oricărei forme de dragoste. De exemplu, dragostea părinte-copil şi dragostea pentru prieteni sunt pe aceeaşi lungime de undă cu dragostea camaraderească. Aceasta se poate transforma, în anumite condiţii, în dragoste erotică, romantică. Dragostea pasională, romantică a declanşat un amplu interes al specialiştilor în ştiinţele sociale, deoarece este un concept extrem de important pentru oameni. Ellen Berscheid şi Elaine Walster (1969, 1978 ) au observat diferenţa dintre dragostea pasiune şi cea ca sentiment de prietenie. Cercetătoarele definesc dragostea pasională ca o contopire sufletească totală între doi îndrăgostiţi, ce presupune emoţii accentuate, pozitive sau negative, oscilaţii sufleteşti şi gândire obsesivă. Dragostea amiciţie este definită ca un tip de afecţiune dintre doi oameni ale căror vieţi sunt strâns legate una de alta. Aşa cum afirmă Elaine şi G. Walster William (1978 ), iubirile pasionale sfârşesc, de foarte multe ori, prin despărţire, însă într-un caz fericit, pasiunea poate căpăta forma unei prietenii sincere, altfel spus, pasiunea devine cu timpul prietenie. Oamenii îşi doresc să aibă ambele forme de dragoste romantică. Pasiunea este râvnită de toţi, însă ea poate duce la reacţii în lanţ, ca emoţiile puternice urmate de instabilitate în relaţie. Susan Hendrick şi Clyde (1993 ) au făcut cercetări în domeniu colectând o serie de păreri despre dragoste şi au ajuns la concluzia că prietenia cu partenerul de cuplu este cea mai râvnită dorinţă. Astfel, romantismul şi prietenia sunt de nenumărate ori alăturate în mediul cultural contemporan vestic. Însă aspectul pasiunii nu trebuie neglijat, pentru că dragostea erotică generează satisfacţie în relaţie (Hendrick şi Hendrick 2000 ). Totuşi, aceasta trebuie completată de prietenie, deoarece nu are forţa necesară pentru a consolida relaţia şi pentru a o face să dureze. Sternberg (1998 ) a analizat aspectele narative din cadrul dezvoltării dragostei. El a ajuns la concluzia că evoluţia unei poveşti de dragoste este de fapt o poveste, temă întâlnită de asemenea în romane sau filme. În lucrarea sa "Dragostea este o poveste", Sternberg a descris douăzeci şi cinci de poveşti de dragoste, fiecare dintre ele incluzând o metaforă a iubirii şi a ajuns la concluzia că dacă oamenii vor putea analiza şi percepe propriile lor poveşti de dragoste, vor putea utiliza învăţămintele extrase din aceste poveşti în relaţia lor de cuplu. O serie largă de teoreticieni au considerat, în urma cercetărilor, că interesul crescut al oamenilor pentru dragostea romantică se justifică prin moştenirea genetică pentru împerechere. Psihologia evoluţionistă cuprinde o serie amplă de teorii care privesc sexul şi practicile de împerechere ca parte integrantă a domeniului lor (Buss şi Kenrick, 1998 ). Majoritatea mamiferelor dau dovadă de expresii emoţionale şi comportamente de ataşament care se traduc prin intermediul dragostei, din perspectivă umană. S-a demonstrat că procesele de ataşament sunt corelate în mare măsură cu dragostea. Cercetările numeroase în ceea ce priveşte ataşamentul nu au ajuns, totuşi, la o unică variantă legată de numărul stilurilor. De asemenea, s-a observat că am putea privi ataşamentul mai mult ca dimensiune decât ca stil. Ataşamentul se dovedeşte a fi un domeniu de cercetare extrem de complex, fiind foarte important pentru socializarea umană. El capătă forme diferite, lucru ce a stârnit multe controverse, varietatea sa amplificându-i complexitatea. De asemenea, el îşi manifestă varietatea şi în ceea ce priveşte formele iubirii. Robin Goodwin şi Charlotte Findlay (1997 ) au realizat o comparaţie între stilurile de dragoste ale subiecţilor din China, Hong-Kong, cele ale subiecţilor din Marea Britanie şi conceptul chinez de yuan (dragostea predestinată ). Cu toate că cetăţenii chinezi deţineau mai multe cunoştinţe în domeniul yuan, dar şi despre stilurile de dragoste practică şi altruistă, britanicii au fost în concordanţă cu anumite elemente yuan. Robert L. Moore (1998 ) s-a documentat în ceea ce priveşte importanţa iubirii pentru culturile chineze şi americane prin intermediul interviurilor şi expunerilor scrise. El a observat că dragostea din societatea chineză are aspecte noi faţă de cealaltă, ca dorinţa aprobării din partea părinţilor şi necesitatea comportamentului adecvat. Asemănări între culturi au fost identificate şi de Sprecher şi colegii săi (1994 ). Aceştia au comparat cetăţeni ruşi, japonezi şi americani în ceea ce priveşte dragostea şi relaţiile lor şi au ajuns la concluzia că "tinerii adulţi din cele trei ţări au fost similari în multe atitudini şi experienţe în dragoste" (p. 363 ), chiar dacă au fost observabile şi unele diferenţe culturale, cum ar fi : ruşii nu au considerat dragostea ca o necesitate în vederea căsătoriei, japonezii au fost rigizi în ceea ce priveşte anumite credinţe romantice, iar americanii tindeau în special spre ataşamentul de securitate. Având în vedere toate datele obţinute de-a lungul cercetărilor despre dragostea interculturală, putem afirma că această tendinţă face parte din structura noastră genetică. Dragostea, văzută din perspectivă romantică, tinde să fie considerată un element exclusiv al tinerilor, la fel ca sexualitatea sau chiar frumuseţea. Cu toate acestea, ea domină întreaga viaţă a omului. Nancy K. Grote şi Irene Hanson Frieze (1994 ) au studiat dragostea şi influenţele acesteia în cazul cuplurilor de vârstă mijlocie şi au constatat că joaca de-a dragostea a constituit un element negativ în satisfacţia maritală, pe când dragostea prietenie şi pasiune au influenţat pozitiv satisfacţia. Aceeaşi reacţie au avut-o şi cuplurile tinere. De asemenea, Grote şi Frieze (1998 ), în cadrul altui experiment realizat pe aceleaşi cupluri căsătorite, au analizat amintirile dragostei de cuplu de la începutul relaţiei, precum şi evoluţia dragostei iniţiale în cazul fiecărui cuplu în parte. Rezultatele au constat în faptul că dragostea pasională, diminuată o dată cu trecerea anilor, era încă " puternic moderată" dragostea bazată pe prietenie a rămas aproximativ aceeaşi, iar dragostea altruistă, fiind cel mai interesant aspect observabil aici, a cunoscut o creştere de-a lungul anilor. Dragostea de-a lungul vieţii a fost analizată şi de Marilyn J. Montgomery şi Gwen Sorell T. (1997 ). Astfel, tinerii necăsătoriţi au demonstrat mai puţină simpatie pentru dragostea altruistă, dar o preferinţă mai mare pentru dragostea ca joc şi cea obsesivă, faţă de celelalte categorii. Dragostea pasională, considerată ca aparţinătoare tinerilor sau dragostea prietenie, văzută ca o dominantă în cuplurile mai vechi, nu s-au deosebit în toate grupurile. Concluzionând, putem afirma că dragostea a fost şi va rămâne un element fundamental al existenţei umane. Niciuna dintre teoriile existente nu tratează toate valenţele dragostei, însă fiecare dintre acestea constituie un sprijin în înţelegerea acestui concept de o complexitate aparte. Totuşi, deşi sunt observabile câteva aspecte contradictorii în manifestarea dragostei în culturi şi vârste diferite, oamenii s-au dovedit a fi într-o mult mai mare măsură asemănători decât diferiţi.

3. Intimitatea Deşi există puţine cercetări în domeniul intimităţii pe plan internaţional, acest concept este vital într-o relaţie de cuplu reuşită, influenţând sănătatea şi fericirea partenerilor. Acest lucru este posibil datorită expunerii intime în faţa partenerului a sinelui privat, modalitate prin care oamenii interacţionează şi îşi „deschid" personalitatea pentru a fi înţeleasă de partenerul de cuplu, care-i devine confident. Cheia unei dezvoltări optime a relaţiei o constituie acceptarea, fără nicio urmă de indiferenţă sau dezinteres, a gândurilor şi sentimentelor celuilalt, neîncetând a fi grijulii şi interesaţi continuu de cel de lângă ei şi aprobându-le atitudinile prin împărtăşirea unor experienţe similare. S-a demonstrat faptul că persoanele care beneficiază de un bun confident ca soţ/soţie, nu sunt influenţate de efectele patogene ale stresului, intimitatea având un rol benefic. Efectul de „tamponare" este necesar în situaţii ca boală, naştere, deces, lipsa acestuia ducând la rezultate negative provocate de stres: depresie, anxietate, boală. Astfel, oamenii care nu beneficiază de afecţiune, grijă, nefiindu-le îndeplinite nevoile de intimitate, se simt deosebit de singuri (Rubinstein, 1982 ), iar relaţiile înclină spre destrămare (Hendrick, 1981 ). Altfel spus, intimitatea devine în viaţa de cuplu o adevărată provocare şi, în ciuda dominantei pozitive, ea poate crea şi anumite efecte negative. De exemplu, atunci când oamenii îşi dezvăluie aspectele vulnerabile ale personalităţii în faţa celuilalt, pot primi un răspuns care nu este la înălţimea aşteptărilor lor şi pot rămâne dezamăgiţi sau într-un caz şi mai grav, partenerii îşi pot folosi confidenţele anterior împărtăşite ca o armă în deţinerea controlului. Idealul intimităţii constituie identificarea unui proces de comunicare perfecţionat care susţine şi consolidează relaţia. Deoarece studiile în acest sens sunt limitate, aspectele discutate au fost aplicate în America de Nord. În cercetarea ştiinţifică ce presupune tema intimităţii a fost privită ca o provocare stabilirea nivelului optim de conceptualizare. În general, conceptul de intimitate include aproximativ trei fenomene : interacţiunile intime, relaţiile intime sau experienţele intime. Interacţiunile intime se traduc prin comunicare reciprocă între oameni. Legate de aspectele etimologice ale cuvântului, definiţiile interacţiunii intime se referă în primul rând la noţiunea de împărtăşire a aspectelor private ale sinelui. Împărtăşirea verbală presupune dezvăluirea experienţelor, atitudinilor, sentimentelor şi credinţelor prin verbalizare. Împărtăşirea nonverbală se poate concretiza prin priviri intense între parteneri, atingeri afectuoase, exprimarea emoţiilor prin lacrimi sau râs, întâlnirile sexuale. Însă relaţiile intime, în ansamblu, "implică o serie de interacţiuni între două persoane care se cunosc... " (Hinde, 1981, p. 2 ). Experienţele intime se referă la sentimentele şi gândurile nutrite de oameni în urma interacţiunilor intime înregistrate pe parcursul trecerii timpului. În sfârşit, relaţiile intime se traduc prin interacţiuni pozitive dintre partenerii de cuplu, ce menţin o stare continuă de bine în cadrul relaţiei şi care, de asemenea, implică prezenţa nelimitată a dragostei. Interacţiunile intime pot fi observate în funcţie de comportamentul şi sentimentele partenerilor pe parcursul şi după finalizarea interacţiunii. Comportamentul intim se referă la dezvăluirea de sine reciprocă, reacţii sensibile la vulnerabilitatea partenerului, respect şi comunicare, sprijin emoţional, afecţiune fizică şi activitate sexuală. În toate aceste circumstanţe sunt prezente o serie de sentimente pozitive care influenţează comportamentul intim şi se referă la plăcere, dragoste, satisfacere, mândrie, ocrotire, confort şi siguranţă. Dezvăluirea de sine este absolut necesară în cadrul intimităţii, iar existenţa ei presupune o implicare emoţională puternică şi o satisfacere a nevoilor şi a relaţiei (Prager şi Buhrmester, 1998 ). Cu toate că părerile anumitor cercetători înclină spre un efect negativ al autodezvăluirii în cazul în care aceasta ar fi prezentă în valori prea mari, nu există suficiente dovezi care să demonstreze legătura dintre acest concept şi problemele apărute în relaţie. Dezvăluirea de sine poate varia în funcţie de personalitatea oamenilor sau de nivelul lor emoţional, atunci când acestea sunt corelate pozitiv cu intimitatea. În interacţiunea intimă, cu cât partenerii îşi dezvăluie aspecte mai personale sau mai vulnerabile ale personalităţii lor, cu atât nivelul intim al interacţiunii creşte (Lippert şi Prager, 2001 ). Harry Reis şi Filip Shaver (1988 ) consideră că intimitatea este un proces declanşat în momentul în care o persoană transmite informaţii personale alteia, fenomen urmat de reacţia sensibilă a receptorului. Astfel, conform acestor cercetători, o interacţiune devine intimă numai în măsura în care receptorul manifestă înţelegere şi acceptare a informaţiilor comunicate. De asemenea, studiile ştiinţifice consideră că nivelul de receptivitate este benefic nu doar în procesul autodezvăluirii, ci şi în cadrul experienţelor intime zilnice . Jean-Paul Laurenceau, Lisa Barret şi Paula Pietromonaco R. (1998 ) au realizat un studiu pe studenţi constatând că nivelul de intimitate al dezvăluirii de sine a fost mai scăzut atunci când partenerii s-au dovedit a fi mai insensibili. Comportamentele receptive se ramifică în verbale şi nonverbale, ultimele fiind supranumite şi comportamente de implicare, incluzând zâmbetul, o uşoară înclinare a corpului, contactul vizual, apropierea fizică în timpul interacţiunii. Comunicarea sentimentelor pozitive şi de dragoste faţă de partenerul de cuplu constituie un element important al comunicării intime, aceasta fiind realizată prin dezvăluire sau prin răspunsul la dezvăluire (Lippert şi Prager, 2001 ). Elementul esenţial al interacţiunii intime îl constituie sprijinul emoţional, concretizat în soluţionarea dificultăţii unuia dintre parteneri prin intermediul aportului de reasigurare, confort şi încredere al celuilalt. Indivizii care sunt conştienţi de disponibilitatea soţului sau a soţiei de a oferi acest sprijin emoţional necondiţionat sunt mult mai sănătoşi fizic şi mental şi îşi îmbunătăţesc chiar şi sistemul imunitar. Astfel, o furnizare constantă a suportului emoţional în debutul relaţiei favorizează dezvoltarea stabilităţii maritale în viitor. Deoarece sprijinul emoţional este variat, oamenii identifică modalitatea optimă de aplicare în cadrul relaţiilor proprii urmărind aspectele sensibilităţii partenerului (Johnson şi Greenberg, 1994 ). Atingerea intensifică experienţele de intimitate în cadrul comunicării, eliminând distanţa dintre oameni. Stanley E. Jones şi Elaine Yarbrough A. (1985 ) au propus trei tipuri de atingeri, identificate în urma analizei unui eşantion de studenţi. Astfel, avem atingeri incluzive, ca atingerea picioarelor, a genunchilor sau a umerilor, ce constau în declaraţii tactile de apropiere, atingeri sexuale ce constau în îmbrăţişări şi mângâieri extinse şi atingerile afectuoase care includ cea mai largă gamă de atingeri ce diferă de celelalte. Bineînţeles că aceste atingeri diferă între ele. De exemplu, atingerea feţei este considerată mult mai intimă decât strângerea mâinii, atingerea braţelor sau a taliei. Jones şi Yarbrough au identificat două categorii ale părţilor corpului, prima fiind "părţile nonvulnerabile ale trupului", care în Statele Unite se referă la mâini, braţe, coate, umeri şi la partea superioară şi de mijloc a spatelui, iar a doua "părţile vulnerabile ale trupului", adică toate celelalte. Atingerile se limitează, de obicei, la relaţia de cuplu şi pot transmite informaţii despre nivelul intim al partenerilor (Jones şi Yarbrough, 1985 ). Sexualitatea se enumeră printre cele mai importante tipuri de intimitate din cuplu, ea incluzând cel mai privat aspect al sinelui, nuditatea, experimentarea unui orgasm sau ideea de a mărturisi partenerului aspectele care duc la satisfacţie. S-a demonstrat faptul că o relaţie reuşită derivă şi din experienţele sexuale pozitive. Astfel, cuplurile căsătorite confirmă prezenţa unor relaţii sexuale mai bune după căsătorie, iar cuplurile divorţate observă o instabilitate din punct de vedere sexual în fosta relaţie. Totuşi, frecvenţa sexului într-o relaţie sugerează un anumit grad de instabilitate intimă, contactul sexual fiind mai puţin frecvent în relaţiile de lungă durată, când partenerii sunt mai înaintaţi în vârstă sau sunt mai puţin educaţi în acest sens. Deşi poate părea un paradox, dorinţa sau lipsa relaţiilor sexuale frecvente poate indica evoluţia pozitivă a unei relaţii şi nu prezenţa problemelor. Cercetătoarea Pamela Regan C. (1998 ) a observat în urma unor experimente convergenţa dorinţei sexuale în primul rând cu sentimentele de dragoste şi mai puţin cu comportamentul sexual. Majoritatea cercetătorilor sunt de părere că intimitatea depăşeşte ideea de interacţiune, fiind „o cunoaştere detaliată sau o înţelegere profundă" a celuilalt, observată în cadrul unei poveşti de dragoste din punct de vedere evolutiv (Bargarozzi, 1999 ). De-a lungul interacţiunilor, partenerii îşi construiesc percepţii generale care demonstrează nivelul de intimitate atins în relaţie. Percepţiile sau schemele de intimitate reprezintă nucleul experienţei reciproce a partenerilor şi echilibrează interacţiunile individuale. Schemele de intimitate pozitive generează un feed-back al sentimentelor de dragoste, aspecte care ocrotesc relaţia în faţa emoţiilor negative inevitabile. Interacţiunile intime oferă informaţii care, acumulate în timp, devin un fundament pentru cunoaşterea şi înţelegerea reciprocă a partenerilor. Atunci când doi oameni devin intimi, ei se percep prin prisma propriilor sentimente şi atitudini, analizându-se aşa cum se analizează pe sine, sub un aspect chiar mai pozitiv (Murray, Holmes şi Griffin, 2000 ). Cunoaşterea amănunţită a partenerului, completată de respectul pentru preferinţele şi interesele acestuia definesc, de fapt, o relaţie intimă. Arthur Aron şi colegii (1991 ) au arătat că intimitatea amplificată presupune o contopire a sinelui cu partenerul, altfel spus, o includere psihologică a celuilalt în sine. Această „confuzie" benefică lărgeşte graniţele sinelui şi participă la realizarea dorinţelor celuilalt şi la fericirea ambilor parteneri. S-a demonstrat că relaţiile de lungă durată, indiferent de tipul acestora sau de statutul marital, trec prin schimbări considerabile în ceea ce priveşte frecvenţa interacţiunilor intime pe parcursul timpului. Blumstein Schwartz (1983 ) consideră că intimitatea sexuală se diminuează în primii doi ani ai relaţiei. Astfel, sunt identificabile scăderi ale exprimării afecţiunii, diminuarea numărului de lucruri ce conduc la apariţia plăcerii partenerului sau timpul petrecut în activităţile comune (Huston, McHale şi Crouter, 1986; Kurdek, 1995 ). Explicaţia ar consta în faptul că, pe măsură ce siguranţa în cuplu se amplifică, ei nu mai au o atât de mare nevoie de "atingerile de bază", iar interacţiunile intime mai puţin frecvente de-a lungul timpului par să ducă la concluzia că partenerii sunt mai puţin intimi decât altădată. Intensitatea emoţională poate da un indiciu referitor la aspectul temporal al intimităţii dintre parteneri, din cauză că relaţiile nou construite, generând un grad ridicat de incertitudine şi noutate, adaugă un strop de emoţie şi intensitate experienţei intime. Astfel, odată cu apariţia previzibilităţii şi a cunoaşterii personalităţii partenerului, intensitatea emoţională se poate diminua, chiar dacă ei îşi păstrează gradul de sensibilitate unul faţă de celălalt şi se implică în interacţiuni intime (Berscheid, 1983 ). În cadrul relaţiilor intime, partenerii îşi stabilizează experienţele de apropiere, punându-le la acelaşi nivel cu cele de securitate, astfel manifestând un grad de precauţie în ceea ce priveşte vulnerabilitatea şi toleranţa. Aceasta din urmă se justifică prin prezenţa încrederii, a afecţiunii faţă de partenerul lor şi prin angajament (Prager, 1999 ). Partenerii siguri şi, implicit, cei ce formează relaţiile stabile, menţin schimbul de informaţii personale în cadrul interacţiunilor intime, datorită atmosferei de siguranţă şi a sensibilităţii reciproce. Totuşi, asumarea de riscuri rămâne o caracteristică a vieţii de cuplu. Asumarea riscului într-un climat pozitiv, dominat de siguranţă şi afectivitate, generează încrederea, care constituie stâlpul de rezistenţă al intimităţii. Referitor la echilibrul stabilit în cazul plăcerilor şi al riscurilor oferite de intimitate, s-au observat diferenţe individuale în nevoia de intimitate şi gradul de toleranţă al anxietăţii generate de aceste riscuri. Astfel, diferenţele constau în faptul că anumiţi indivizi se caracterizează prin sociabilitate, suport emoţional, contact sexual şi grad de afectivitate mult mai ridicate decât la alţii (Prager, 1995 ). Conflictele rămase nesoluţionate în cadrul intimităţii vor afecta extrem de serios relaţia de cuplu. De asemenea, persoanele cu un grad ridicat de motivaţie intimă oferă un sprijin social necondiţionat partenerilor şi deţin o mai mare siguranţă în cuplu şi evoluţie pozitivă a întâlnirilor sau a relaţiilor maritale (Sanderson şi Evans, 2001 ). Cercetările bazate pe diferenţele individuale în modele de lucru ale ataşamentului demonstrează că expectanţele oamenilor pentru un ataşament sigur în cadrul unei relaţii romantice sunt în concordanţă cu anumite niveluri de toleranţă pentru riscurile de intimitate. Relaţiile părinţi-copii în cadrul ataşamentului devin o cale de urmat pentru relaţiile de cuplu, având aproape aceleaşi caracteristici concretizate în oferirea unui spaţiu în care aceştia se simt în siguranţă şi, de asemenea, oferirea prilejului de a explora elemente şi medii necunoscute până atunci (Ainsworth, 1989 ). Calitatea ataşamentelor relaţiilor romantice are un caracter fluctuant, datorat modalităţilor diferite de abordare sau aşteptărilor diferenţiate. Aceste variaţii ale modelelor de lucru din cadrul ataşamentului sunt legate de variaţiile nevoilor de intimitate (Collins 1990 ). S-a observat că persoanele cu aşteptări de ataşament nesigure sunt mai tolerante la intimitate (Brennan şi Morris, 1997 ) şi au posibilitatea de a iniţia mai multe relaţii superficiale, păstrând o distanţă afectivă faţă de partener (Stephan şi Bachman, 1999 ). În opoziţie cu acestea, persoanele sigure sunt stabili sexual şi deţin un grad ridicat de comportament distructiv ce ar putea afecta relaţia. Contextul amplu în care un cuplu se iniţiază şi se dezvoltă afectează intimitatea acestuia şi calitatea interacţiunilor intime. Sexul devine astfel o variabilă influenţată de cultura în care trăieşte cuplul, adică de normele socio-culturale şi de seturile de roluri. Cu toate că, în general, există numeroase similitudini între dezvăluirea de sine a bărbaţilor şi a femeilor, femeile s-au dovedit a fi mai sigure decât bărbaţii în relaţiile romantice (Rubinstein şi Shaver, 1982 ), provoacă mai multe despărţiri şi identifică mai multe probleme (Fletcher, 1983 ). De asemenea, Anita L. Vangelisti şi John Daly, A. (1997 ) au observat că atât femeile, cât şi bărbaţii, au un nivel comun de standardizare în cadrul relaţiei de cuplu, însă în cazul femeilor, nemulţumirile în acest sens sunt mai frecvente. Această reacţie este explicabilă fie prin calitatea femeilor de a fi experţi în relaţie, generând o conştientizare a prezenţei problemelor, fie sunt mai eficiente decât bărbaţii într-o relaţie, fapt demonstrabil prin numărul redus de probleme întâmpinate de bărbaţi (Steil, 1997 ). Cuplurile manifestă nevoia de a reglemena contactele intime în relaţiile lor pentru a putea evita sentimentele de anxietate sau respingere. La nivel individual, cuplul doreşte atingerea unui echilibru dintre întâlnirile intime şi risc, prin intermediul nevoilor proprii sau prin alte elemente pozitive ale relaţiei lor (Fitzpatrick, 1988 ). Dezvăluirea selectivă este un mod de a îndepărta riscul de respingere sau destrămare a relaţiei. Prezenţa secretului a fost utilizată şi pentru a preveni apariţia riscurilor intimităţii (Finkenauer şi Hazam, 2000 ). În urma cercetărilor s-a constatat de asemenea că majoritatea cuplurilor simt nevoia de a-şi reglementa intimitatea, lucru realizabil prin asocierea momentelor intime cu o perioadă de timp petrecută în mod independent, pentru remedierea unor interese personale. Totuşi, dependenţa emoţională nu poate fi legată de autonomie, pe când intimitatea poate coexista cu autonomia sau dependenta emoţională.

4. Afecţiunea În urma cercetărilor s-a constatat că implicarea expresiilor de afecţiune influenţează într-o mare măsură satisfacţia maritală. John Gottman (1994 ) a realizat o serie de cercetări ample referitoare la fenomenul de distrugere a relaţiei, reuşind performanţa de a intui cu o precizie de 94%, dacă un anumit cuplu va rămâne împreună în viitor sau nu. Reuşita sa are la bază un raport de 5:1 în ceea ce priveşte momentele pozitive şi cele negative din cadrul unei relaţii. În viziunea sa, momentele pozitive se descriu ca sentimente de dragoste ale unuia dintre parteneri, declanşate de acţiunile celuilalt. Momentele negative sunt concretizate de situaţiile în care unul dintre parteneri se simte nefericit şi privat de aportul de afecţiune din cauza acţiunii sau, din contră, a lipsei acţiunii celuilalt. Gottman afirmă că indivizii care doresc o întrerupere a relaţiei sunt nemulţumiţi de aceasta deoarece îşi dau seama că momentele negative sunt superioare celor pozitive. De asemenea el constată că, în cazul în care nu se înregistrează un raport mare între momentele pozitive şi cele negative, relaţia devine tensionată, cu toate că nu a ajuns încă în pragul distrugerii. Această tensiune poate fi generată de apariţia neaşteptată a unor momente negative, cu influenţă clară asupra unuia dintre parteneri, deşi acesta aştepta o reacţie pozitivă. Atunci intervine problema durabilităţii şi veridicităţii sentimentului de dragoste din relaţie. Aşadar, conform spuselor lui Gottman, orice persoană simte nevoia prezenţei în relaţia sa a unui procent mai ridicat de momente pozitive faţă de cele negative, pentru a se produce satisfacţia şi pentru a consolida şi perfecţiona sentimentul de iubire. Gândindu-ne la aspectul detaliat mai sus, relaţia moment pozitiv-moment negativ, putem spune că scopul declarat al oamenilor este de a amplifica momentele pozitive şi de a diminua pe cele negative, în dorinţa satisfacerii partenerului şi menţinerii unei relaţii benefice. Binecunoscuta declaraţie „te iubesc" nu epuizează arsenalul expresiilor verbale, dar este conţinută în cadrul acestora. Cu toate acestea, mulţi oameni simt nevoia unei astfel de replici, deoarece este o expresie verbală directă a sentimentelor partenerului (Chapman, 1997 ). S-a demonstrat faptul că cei care caută astfel de dovezi ale afectivităţii, sunt mulţumiţi cu un compliment legat de aspectul fizic, de o masă gustoasă, de anumite victorii obţinute sau de sprijinul verbal referitor la idealurile partenerului. Lauda publică, în ciuda caracterului ei indirect, aduce un suflu nou relaţiei prin perfecţionarea sentimentelor de dragoste trăite de destinatar. În timp ce o serie de persoane de simt fericite atunci când primesc câteva complimente, alte persoane fructifică o altă modalitate de exprimare, şi anume, timpul de calitate. Astfel, un soţ care apreciază ca fiind util timpul de calitate, se simte extrem de împlinit atunci când soţia sa îşi păstrează o parte din timp pentru a-l petrece exclusiv în compania soţului, departe de alte griji. Un alt exemplu ar fi o plimbare tăcută pe plajă care ar satisface orice soţie. Timpul de calitate poate fi petrecut şi făcând lucruri banale, ca spălatul vaselor sau gătitul împreună. Sarcinile fizice se pot împărţi, iar în cursul activităţii partenerii pot rememora întâmplările din timpul zilei, îşi pot mărturisi anumite lucruri sau pot lucra în linişte. Cel mai important lucru rămâne petrecerea timpului în doi şi nu în singurătate. Cercetătorii consideră că acest timp de calitate, deşi poate părea banal, devine vital pentru dezvoltarea şi consolidarea unei relaţii. Există o altă categorie de persoane care se bucură nespus când primesc cadouri. Cercetătorii au observat că plăcerea de a primi cadouri se justifică prin numeroase motive (Areni, Kieckner şi Palan, 1998 ). De exemplu, o soţie care primeşte un cadou costisitor este bucuroasă deoarece soţul său a cheltuit o sumă importantă de bani, deşi acest lucru nu-l caracterizează. De asemenea, oferirea unui buchet de flori demonstrează că soţul a remarcat prezenţa unei zile importante ca Ziua Mamei sau ziua de naştere. Astfel, prezenţa unui cadou semnifică un moment pozitiv, pentru că soţul s-a gândit la parteneră în lipsa ei şi a acest lucru certifică afecţiunea. Cadoul poate fi reprezentat de orice obiect, oricât ar fi de simplu, de exemplu o bucată de prăjitură, cu condiţia ca acesta să transmită afecţiune. Serviciul în folosul celuilalt este un tip de exprimare a afecţiunii şi presupune prezenţa unui partener care săvârşeşte anumite lucruri benefice pentru soţul sau soţia sa. Elementul cheie al acestei acţiuni este consumul de timp şi energie în favoarea celuilalt. De exemplu, un soţ va trece prin clipe de neuitat atunci când soţia îi va face o surpriză pregătind cina sau, în situaţia inversă, când el va tunde gazonul. Acţiunile săvârşite cu scopul de a demonstra şi împărtăşi dragostea simţită pot fi uneori mai puţin plăcute. Cu toate acestea, gândul că îi va produce mulţumire partenerului şi îl va face să se simtă iubit ne determină să mergem până la capăt, de exemplu, schimbarea scutecelor murdare, ducerea lucrurilor la spălătorie, spălarea toaletei sau a maşinii şi multe altele. Un cercetător a remarcat că acest tip de comportamente includ sprijin necondiţionat prin "oferirea de asistenţă activă sau de resurse, bani" (Cutrona, 1996 ). Astfel, prin aportul de timp şi energie, partenerii maritali pot experimenta momente pozitive. Pe lângă actele de serviciu, multe persoane au nevoie şi de un anumit tip de afecţiune, cel tactil. Atingerea fizică este una pozitivă şi nu trimite neapărat la aspecte sexuale, deşi include acest lucru. De exemplu, îmbrăţişarea, punerea unui braţ în jurul umerilor sau ţinerea de mână demonstrează afecţiunea, însă nu implică un nivel sexual. Astfel, într-o mai mare măsură, atingerea este folosită pentru a-ţi exprima sentimentele de dragoste şi protecţie pentru cineva. Atingerea poate transmite mesaje variate, cercetătorii identificând prezenţa a patru categorii de atingere ce au un caracter simbolic: sprijin, apreciere, incluziune şi atingere sexuală (Jones şi Yarbrough, 1985 ). Atingerea de susţinere, ca de exemplu îmbrăţişarea, se produce atunci când un partener îşi arată grija şi atenţia pentru celălalt. Atingerea de apreciere apare odată cu intervenţia declaraţiei verbale de recunoştinţă, concretizată, de exemplu, prin o bătaie uşoară pe umăr sau un sărut pe obraz însoţit de "Mulţumesc!". Atingerea de incluziune se aplică în cazul partenerilor intimi, soţilor sau altor membri ai familiei şi constă în comportamente ca ţinutul de mână sau aşezarea pe genunchii cuiva. Atingerea sexuală indică atracţia sexuală şi, implicit, prezenţa actului sexual. Fiecare dintre aceste tipuri de atingere poate semnifica, în anumite situaţii, un moment pozitiv pentru unele persoane. O dezbatere ştiinţifică în curs de desfăşurare încearcă să înţeleagă dacă există o diferenţă între felul în care bărbaţii şi femeile îşi manifestă aceste expresii de afecţiune şi forma în care ei doresc să o recepteze. Deborah Tannen (1990 ) consideră că este sesizabilă o diferenţă în modalitatea de comunicare verbală dintre femei şi bărbaţi. Astfel, cu toate că soţii pot întrebuinţa comportamente verbale de susţinere, bărbaţii înclină spre exprimarea verbală tip report, iar femeile spre exprimarea verbală tip raport. Reportul se traduce prin o interacţiune verbală realizată cu scopul informării, iar în cazul celei de tip raport scopul este construirea relaţiilor şi împărtăşirea semnificaţiilor. Astfel, un soţ îşi poate ordona gândurile pe care doreşte să le comunice soţiei într-o listă mentală, apoi el îi enunţă aceste gânduri şi e de părere că le-a comunicat. Conform cercetătorului Tannen, acest lucru este urmat de o reacţie negativă din partea soţiei, care foloseşte comunicarea verbală tip raport. Acelaşi cercetător afirmă că femeile dau dovadă de mai multă sensibilitate emoţională, simţindu-se rănite în cazul în care cineva nu îşi expune în întregime gândurile. S-a observat, de asemenea, că bărbaţii şi femeile realizează tipuri de afecţiune variate. Bărbaţii sunt susceptibili de a-şi aminti de ocazie şi de efortul depus în achiziţionarea unui cadou, iar femeile îşi amintesc, de obicei, doar de actul în sine al primirii cadoului (Areni, Kieckner şi Palan, 1998 ). În altă situaţie în care soţia îi aduce în dar soţului un obiect de colecţie, în momentul în care bărbatul este întrebat, e foarte probabil să spună că s-a bucurat mai mult prin oferirea unui cadou soţiei, decât să primească el un cadou. Soţii ar fi încântaţi mai mult, poate, de o atingere fizică. Cu toate aceste aspecte, cercetătorii îşi expun părerea că diferenţele de gen în cadrul comunicării sunt extrem de mici (Canare şi Dindia, 1998; Canare, Emmers-Sommer, şi Faulkner, 1997 ). Totuşi, importanţa nu constă în modalitatea de exprimare a afecţiunii de către bărbaţi sau femei în general, ci în modul original de exprimare a afecţiunii al fiecărui soţ, în propria căsnicie. Identificarea aspectelor referitoare la modul în care oamenii îşi exprimă dragostea unul faţă de celălalt sunt de foarte mare folos în cercetare. Din păcate, orice partener manifestă tendinţa de a aştepta ca ceilalţi să acţioneze şi să realizeze lucruri în raport de similaritate cu el însuşi (Knapp şi Vangelisti, 1996 ), acesta centrându-şi atenţia pe modalitatea de receptare a afecţiunii. Rezultatul este tendinţa celuilalt de a-şi exprima sentimentele în modalitatea dorită de partener, ceea ce duce la neglijarea nevoii proprii de exprimare a dragostei. Un exemplu în acest sens constă în prezenţa unei soţii care simte sentimente de afecţiune primind cadouri, şi oferă, la rândul ei, alte cadouri soţului cu acelaşi scop. Însă ea nu conştientizează că soţul său se simte mai ocrotit şi mai iubit prin expunerea unor cuvinte de încurajare. Astfel, presupusul moment pozitiv devine unul negativ, urmat de destrămarea relaţiei, fără ca cei doi să-şi dea seama de această involuţie. Ceea ce putem observa, în mod obiectiv, este că cei doi parteneri nu se mai simt iubiţi. Cercetătorii certifică faptul că un partener care beneficiază de tipul de dragoste dorit, ajunge la un nivel optim de satisfacţie maritală, spre deosebire de unul care nu are parte de acest lucru (Keithley, 2000 ). În momentul în care unul dintre parteneri conştientizează faptul că un anumit tip de acţiune nu l-ar mulţumi pe deplin pe celălalt, trebuie declanşată o comunicare pe această temă. Această comunicare ar putea avea ca efect încercarea partenerului de a satisface dorinţele soţului sau soţiei în mod deliberat şi informat, reacţie ce presupune un anume grad de altruism reciproc. Toate aceste lucruri duc la amplificarea momentelor de satisfacţie individuală, ceea ce sporeşte durabilitatea relaţiei.