Individuaţia este procesul prin care individul devine el ȋnsuşi, unic, seaparat de ceilalţi şi ȋn acelaşi timp capabil de relaţii cu aceştia, adapatat şi integrat ȋn comunitatea din care face parte şi funcţional ȋn societate. Nu toate persoanele reuşesc să ducă la bun sfȃrşit un astfel de proces, iar ele devin mai mult sau mai puţin autonome şi capabile de a suporta momentele de singurătate. Succesul acestui proces depinde ȋn foarte mare măsură de felul ȋn care procesul de individuaţie a avut loc pe parcursul copilăriei ȋn relaţia cu persoanele importante care au fost responsabile de ȋngrijirea şi creşterea bebelusului. Cȃnd acest proces nu este realizat adecvat, acest fapt va lăsa urme adȃnci ȋn personalitatea individului. De cele mai multe ori ȋntȃlnim cicatricilie unui astfel de eşec din partea persoanelor care ȋngrijesc la persoanele adulte alături de simptomatologia depresivă. Problema centrală a acestor persoane este dependenţa de celălat, ei predȃndu-se ȋn relaţia cu partenerul acestuia şi supraevaluȃndu-l. Persoanele depresive cu nevoi intense de dependenţă faţă de un altul mai puternic decȃt ei au nevoie să fie iubiţi şi pentru că are trebuinţe pe care nu crede că le poate ȋndeplini de unul singur. Această nevoie de celălalt ȋl va face să suspende distanţa care ȋi separă, dizolvȃnd graniţele dintre "Tu" şi "Eu" ȋntr-o simbioză perfectă cu celălalt. Dependenţa ȋi ofera siguranţă, persoanei depresive, iar atunci ȋşi dă seama că orice ȋnsemnă devenirea şi individuaţia lui provocă o alteriate separatoare ȋntre el şi celălalt, va renunţa a mai dobȃndi automonia sau chiar nu o va permite partenerului. Orice ȋi face pe cei doi aflaţi ȋn relaţie să fie autonomi, creează o distanţă atȃt de mare şi atȃt de insuportabilă. Formele angoasei de pierdere se regăsesc ȋn frica faţă de distanţa izolatoare, de despărtire, lipsa de protecţie şi singurătate sau de a fi părăsit. Iubirea este cel mai important aspect din viaţa unei persoane depresive ȋn special dorinţa de a fi iubit şi de a iubi, dorinte ȋn jurul cărora se concentrează toate aspectele vieţii. Indivdul va ȋncerca astfel să trăiască numai prin partener, aproape devenind celălalt, abandonȃndu-se celuilalt şi ȋncetȃnd să mai fie o entitate separată, delegȃndu-i partenerului tot ceea ce ar trebui el ȋnsuşi să facă. Va crede de asemena că făcȃndu-se pe sine neajutorat, lucrul acesta ȋl va putea ţine pe celălalt ȋn relatie cu el, parteneriat care ȋn final, repetă o relaţie (mai veche ) adult - copil. Ceea ce nu reuşeşte persoana dependentă să realizeze este faptul de a menţine o distanţă creatoare care să dea ambilor parteneri posibiliateta de a fi ei ȋnşişi, de a se dezvolta pe sine ca entităţi separate.