Programarea parentală şi scenariul de viaţă
Inapoi Autor: Psiholog, Psihoterapeut Oana Şerbu, Psihoterapie Integrativă
Psihologii au demonstrat că viaţa adultului şi deciziile luate la maturitate cele mai importante (căsătorie, profesie, creşterea copiilor ) sunt influenţate fără doar şi poate de perioada copilăriei, îndeosebi de copilăria mică. Ideea că tiparele comportamentale ale vieţii de adult sunt afectate de experienţele trăite în copilărie este prezentă în multe abordări terapeutice: Eric Berne, fondatorul Analizei tranzacţionale vorbeşte despre script, iar Frederic Pearls, inovatorul terapiei gestalt a descris un pattern repetitiv de împlinire al Self-ului pe care l-a numit script al vieţii . Alfed Adler (terapia individuală ) numeşte această experienţă stil de viaţă, Sigmund Freud, părintele psihanalizei foloseşte termenul de compulsie repetitivă, iar Arlow se referă la fantezie inconştientă şi schemă. În psihologia psihanalitică a Self-ului, sistemul Self-ului se referă la patternurile de stimă scăzută şi interacţiunile de apărare ale Self-ului (Basch ), ce sunt rezultatele unor principii organizatorice inconştiente, numite mai târziu, inconştient prereflexiv.
E. Berne, celebru medic psihiatru şi psihoterapeut a descoperit că fiecare om îşi scrie în copilărie, sub puternica influenţă a părinţilor, scenariul care îi va guverna cursul general al vieţii. Scenariul de viaţă stabileşte cu ce fel de persoană te vei căsători, câţi copii vei avea, dacă vei fi un învingător sau un învins, un monument de forţă sau un alcoolic condamnat. Unor oameni scenariul le cere să eşueze în profesie, să trăiască în mod repetat dezamăgiri în dragoste, abuzuri sau să sufere invalidităţi cronice. Scenariul altora sfârşeşte prin depresie sau suicid. Psihoterapia care abordează scenariul de viaţă este foarte profundă, având ca rezultat schimbarea acestuia, astfel încât să începi în sfârşit să trăieşti o viaţă a libertăţii şi împlinirii adevărate.
Scenariul de viaţă pe care copilul îl face încă din primii şase ani de viaţă, stabileşte ce fel de persoană va fi, ce fel de oameni va întalni (acei oameni care îi vor permite să se desfăşoare aşa cum şi-a propus ), dacă va fi învingător, victimă sau acuzator. Părinţii au un rol esenţial în conturarea scenariului, iar nevoia părintelui de a transmite precepte, modele şi comenzi depăşeşte cu mult nevoia copilului de programare parentală. Terenul este, deci, fertil pentru întipărirea principiilor părinţilor. Într-un moment de linişte am putea să încercăm să ne gândim câte dintre credinţele noastre sunt de fapt gândite de noi sau preluate din discursurile părinţilor.
De ce luăm aceste decizii importante, despre noi, despre alţii şi despre lume când suntem mici? Care este raţiunea lor? Răspunsul se găseşte în două caracteristici cruciale ale formarii scriptului:
1. Deciziile scriptului reprezintă strategia cea mai bună pe care micuţul a găsit-o pentru a supravieţui într-o lume care îi pare deseori ostilă, chiar ameninţătoare pentru viaţa sa.
2. Deciziile scriptului sunt luate de micuţ pe baza emoţiilor sale şi a manierei sale de a percepe realitatea.
1. Răspunsul faţă de o lume deseori ostilă
Un bebeluş e mic şi din punct de vedere fizic vulnerabil. Pentru el lumea e locuită de giganţi care fac zgomot. Un zgomot neaşteptat îi poate indica că viaţa sa este într-un pericol imediat. Lipsit de cuvinte şi de gânduri coerente, el ştie că dacă tata sau mama pleacă, el va muri şi dacă se enervează prea tare pe el, îl pot anihila. În plus, copilul nu are noţiunea adultă de timp. Dacă îi est frig sau foame şi mama nu vine, atunci poate că ea nu va mai veni niciodată şi asta înseamnă ca va muri şi chiar mai rău decât moartea: posibilitatea de a fi abandonat pentru totdeauna. În toţi anii formării scriptului, copilul se găseşte într-o poziţie de inferioritate şi îşi percepe părinţii ca având toata puterea, iar ca reacţie, copilul elaborează strategiile pentru a rămâne viu şi a obţine cea mai bună satisfacere posibilă a nevoilor sale.
2. Perceperea realităţii şi emoţiile timpurii
Un copil mic nu gândeşte ca un adult şi nu simte emoţiile în aceeaşi manieră. Emoţiile pe care le simte un copil mic sunt furia, disperarea, teroarea sau extazul absolut. El ia deciziile precoce ca reacţie la aceste sentimente intense, de aceea, aceste decizii sunt deseori exagerate. În logica micuţului există regula de a judeca de la particular către general. De exemplu, sa presupunem că mama este inconsecventă în maniera de a-i răspunde copilului. Uneori vine când plânge, dar în alte momente îl ignoră. Copilul nu concluzioneaza doar că: "Nu mă pot baza pe mama", el poate decide: "Nu pot avea încredere în oameni" sau "Nu pot avea încredere în femei".
E dificil pentru copii mici să facă diferenţa între dorinţe şi fapte. Un copil simte: "Doresc să-l ucid pe acest nou bebeluş care obţine toată atenţia" şi apoi concluzionează "Sunt un asasin, sunt îngrozitor de rău". În viaţa adultă, aceasta persoană rămane cu un vag sentiment de culpabilitate pentru "crima" pe care nu a comis-o niciodată.
Un atu major al analizei tranzacţionale este atenţia pentru acest tip de logică infantilă, scenariile bazându-se pe iluzii copilăreşti ce pot dura întreaga viaţă; dar la oamenii sensibili şi inteligenţi, iluziile se destramă una câte una, ducând la diferite crize de viaţă cum ar fi: reevaluarea părinţilor de către adolescent, protestele bizare ale vârstei mijlocii şi conturarea ulterioară a filosofiei proprii. Uneori însă, încercările disperate de a păstra iluziile pe parcursul vieţii, duc la depresie, în timp ce abandonarea tuturor iluziilor duce la deznădejde.
Aşadar, scenariul de viaţă este propria poveste de viaţă, un plan de viaţă asupra căruia decidem de mici copii, în funcţie de modul în care percepem realitatea; acest scenariu reprezintă cea mai bună strategie de supravieţuire a noastră, ca şi copil, uneori într-o lume ostilă. Sistemul scriptului este un mecanism de apărare în faţa conştientizării experienţelor din trecut, a nevoilor şi a emoţiilor şi în acelaşi timp e o repetare a trecutului. Nu de puţine ori, ne întrebăm de ce repetăm la nesfârşit greşeli şi comportamente din trecut.
Analiza scenariului dezvăluie natura tranzacţiilor timpurii, conţinutul acestora şi caracterul lor actual în viaţa prezentă a persoanei. O serie întreagă de decizii luate în copilăria mică pot fi găsite ca acţionând activ în viaţa adultului. Uneori persoana le conştientizează existenţa, dar nu le pune la îndoială validitatea şi provenienţa, ci le acceptă ca adevăruri universale, alteori nici nu le conştientizează valoarea directoare pe care o au în viaţă şi trăieşte cu convingerea faptului că anumite lucruri pur şi simplu i se întâmplă (mai ales cele negative ) şi nu are ce face în acest sens.
Scenariul de viaţă este procesul intra-psihic, adică ceea ce gândeşte persoana despre ea, despre alţii şi despre lume. Structura intra-psihică a unei persoane va influenţa la rândul ei natura şi calitatea relaţiilor interpersonale, în aşa fel încât întăreşte prin repetiţie, scenariul de viaţă (Berne ) . Scenariul de viaţă al unei persoane şi modelul de viaţă interpersonal vor menţine status- quo-ul.
Copilul înţelege diferenţele mai întâi din reacţiile părinţilor, iar ulterior, după ce va începe să facă achiziţii lexical, din cuvintele propriu-zise. Copilul se naşte liber, dar învaţă în scurt timp că lucrurile nu stau chiar aşa. În primii doi ani de viaţă, el este programat de în principal de mamă. Acest program alcătuieşte scheletul iniţial, care se referă iniţial la a înghiţi sau a fi înghiţit, iar mai apoi, după ce copilului îi ies dinţii, la a sfâşia sau a fi sfâşiat.
Programarea parentală înseamnă că o reacţie este determinată de directivele parentale, voci înregistrare anterior, care pot fi auzite dacă individul ascultă cu atenţie ce se petrece în mintea lui.
Mesajele pot fi transmise verbal sau nonverbal sau printr-o combinaţie şi pot fi date prin modelul parinţilor.
Mesaje non verbale: Înainte de a poseda limbajul, copilul foarte mic interpretează mesajele celorlalţi în termeni de semne nonverbale pe care aceştia le emit. Dacă mama îl ţine strâns, cu căldură, luându-i forma corpului, el percepe fără îndoiala mesajul : "Te accept şi te iubesc". Dar dacă ea este rigidă şi îl ţine drept, puţin la distanţă, el decodează astfel:" Te resping şi nu te vreau lânga mine". Mama poate fi total inconştientă de tensiunea sa şi de distanţa pe care o pune între ea şi copil.
Mesajele verbale pot lua forma ordinelor directe: "Nu mă plictisi !, Fă ce-ţi spun!, Dispari!, Grăbeşte-te!, Dacă nu reuşeşti din prima, încearcă, încearcă din nou !". Cea mai mare parte a părinţilor îşi bombardează copiii cu sute de ordine de acest fel. Puterea impactului lor depinde de frecvenţa lor şi de semnele nonverbale care le însoţesc.
Uneori, nu se zice copiilor doar ce trebuie să facă, dar şi ce este. Acest tip de mesaj se numeste atribuire : "Eşti prost !", "Eşti micuţa mea dulce !", "N-o să reuşeşti niciodată !". Conţinutul poate fi pozitiv sau negativ. Impactul lor variază în funcţie de semnele nonverbale care le însoţesc. "Eşti prost!", zis dur, însoţit de o palmă, determină un mesaj diferit de cel emis de aceleaşi cuvinte pronunţate pe un ton vioi şi însoţite de o mângâiere.
Uneori, atribuirile sunt emise în manieră indirectă, ceea ce înseamnă că părinţii vorbesc despre copil cu o alta persoană, fie în prezenţa sa, fie astfel încât el sa audă ecourile: "Cea mică e mai liniştită !", "Ne ingrijorează, este aşa de rea !". Acest gen de atribuiri indirecte sunt percepute de copil ca un puternic mesaj. Pentru el, părinţii sunt cei care determină realitatea şi auzindu-i vorbind astfel despre ei, consideră ca spusele lor sunt un fapt stabilit. În unele familii, atribuirile se transmit din generaţie în generaţie prin mesaje la nivel psihologic. Primim mii de mesaje acest fel de la părinţii noştri şi de la alte figuri parentale. Iată unele foarte cunoscute :
• Fii cuminte !
• Nu fi rea !
• Lucrează din greu !
• Fii primul din clasă !
• Fii cea mai bună!
• Ce se întâmplă în familie nu priveşte pe nimeni !
Cea mai mare parte a timpului, ne folosim de acestea într-o manieră pozitivă, pentru a avea grijă de noi şi pentru a trăi armonios în societate. Aceste cunoştinte, sunt deja în noi, înscrise în contrascriptul pozitiv. În aceeaşi manieră, nu alergăm pe stradă în faţa maşinilor şi nu punem mâna în foc. Totuşi, cei mai mulţi dintre noi condensăm câteva mesaje ale contrascriptului pe care decidem să le utilizăm ca parte a scriptului negativ.
Exemplu: Dacă un individ are acest ordin parental: "Lucrează din greu!", poate să-l folosească ca să intre la Universitate, poate face carieră lucrând din greu şi avansând. Dar poate lucra şi până la surmenaj sacrificând plăcerile şi prietenii. Dacă are un script hamartic va utiliza mesajul "Lucreaza din greu" pentru a obţine beneficiul ulcerului sau a atacului de cord.
Există cinci ordine mai speciale (contrainjoncţiuni ) care joacă un rol specific în contrascript:
• Fii perfect!
• Fii puternică!
• Fă eforturi!
• Fă placere (altora ) !
• Grăbeşte-te!
Sunt denumite mesaje constrângătoare sau driveri. Denumirea de "driver" se foloseşte deoarece copilul simte o compulsie de a le urma. Noi toţi avem toate aceste cinci mesaje în contrascript, în proporţii variabile. Când trăim interior un mesaj de acest tip, manifestăm un complex de comportamente tipice. Aceste comportamente declanşate de driver sunt aceleaşi, cât timp există individul. Studiindu-le, putem defini în manieră fiabilă unele trăsături importante ale scriptului.
Programul este compus din mesaje care indică cum se fac lucrurile. Formulăm frazele începând astfel: "Iată cum ...". Fiecare dintre noi învaţă mii de mesaje provenind de la părinţii noştri sau de la alte figuri parentale. De exemplu: "Iată cum ...
să fii drăguţ
să fii primul în clasă
să-ţi disimulezi sentimentele".
Ca şi pentru contrascript, folosim cea mai mare parte a mesajelor într-o manieră pozitivă şi constructivă. Dar putem avea deasemenea o parte negativă în acest program. De exemplu, un băiat va urma modelul tatalui sau: "Iată cum sa lucrezi din greu, sa te surmenezi şi să mori tânăr".
Alte tipuri de mesaje sunt injoncţiunile şi permisiuni. Exemple de injoncţiuni:
• nu exista
• nu fi tu (însuţi )
• nu fi copil
• nu creşte
• nu reuşi
• nu face
• nu fi important
• nu aparţine
• nu fi apropiat
• nu fi sănătos / nu fi bine
• nu gândi
• nu simţi
• nu avea încredere
Exemple de Permisiuni:
• a fi, a exista, a ocupa spaţiu
• a trăi din plin
• a trăi propriile experienţe
• a gândi clar şi a rezolva problemele într-o varietate largă de modalităţi (a fi sănătos mental )
• a răspunde empatic celorlalţi
• a reuşi în dragoste şi profesie
• a fi aproape în mod adecvat, a avea încredere, a te simţi în siguranţă, a influenţa mediul (a fi important )
• a trăi propriile sentimente, într-o gamă largă de emoţii
• a fi conform propriului sine (potrivit vârstei, personalitaţii, sexului )
• a simţi ca aparţii (familiei, prietenilor, comunităţii, culturii )
• a te simţi OK cu tine, cu ceilalţi, cu lumea
• a-ţi permite să fii alintat şi îngrijit
• a experimenta şi a schimba (şi deasemenea de a greşi, simţindu-te în siguranţă şi de a folosi greşeala în mod productiv )
• a face/găsi un sens.
Injoncţiunile sunt cele mai importante elemente ale scenariului, fiind clasificate în trei categorii, fiecare tip producând un anumit tip de persoană: învingător, neînvingător sau învins:
• Injoncţiunile de gradul întâi (acceptabile social şi blânde ) sunt directive cinstite, întărite prin aprobare sau descurajare (fii bun şi liniştit, nu fi prea ambiţios ) . În cazul lor există posibilitatea ca individul să devină învingător.
• Injoncţiunile de gradul doi (voalate şi dure ) sunt directive necinstite, întărite indirect printr-un fel de şantaj alcătuit din zâmbete seducătoare şi încruntări ameninţătoare - cel mai bun mod de a creşte un neînvingător (Nu-i spune lui taică-tău ) .
• Cele de gradul trei, foarte aspre sunt piedici iraţionale întărite prin frică. Vorbele devin ţipete, expresiile faciale devin strambături de coşmar, iar pedeapsa fizică se transformă în realitate ("Îţi dau una de-ţi sar dinţii" ) . Ele constituie una din cele mai sigure căi de a obţine un învins.
Îndemnul "Munceşte pe brânci" se găseşte în manual, dar acasă e probabil să auzim "Nu mai lenevi". "Nu fi prost" are mai multa popularitate decât "Fii deştept". Astfel, programarea se dovedeşte a fi preponderent negativă. Orice părinte împuie capul copiilor săi cu astfel de restricţii. Dar le dă şi permisiuni. Interdicţiile împiedică adaptarea la circumstanţe (sunt neadaptative ), pe când permisiunile fac posibilă alegerea liberă. Permisiunile nu-i dau copilului bătaie de cap, din moment ce nu există nimic obligatoriu în ele. De obicei, copilul face un lucru pentru părintele de sex opus şi învaţă de la părintele de acelaşi sex.
Adepţii analizei tranzacţionale au observat că hotărârile din copilărie şi nu planurile formulate la vârsta adultă par să determine, în ultima instanţă, destinul individului. Mergând înapoi pe firul evenimentelor, de la suicid, un accident auto, un delir, o condamnare la închisoare sau un divorţ şi ignorând "diagnosticul" pentru a afla ce s-a intamplat în realitate, s-a relevat că în aproape toate cazurile aceste deznodăminte au fost planificate înaintea vârstei de şase ani. Scenariile aveau anumite elemente comune, care alcătuiau "instrumentarul scenariului" care avea de-a face cu structurarea timpului pe parcursul vieţii şi s-a dovedit acelaşi ca instrumentarul folosit în basme. În poveşti, programarea o fac vrăjitoarele, zânele, ursitoarele, dar în viaţă reală, aceste roluri le joacă părinţii.
Toţi oamenii au un scenariu de viaţă?
În prezent nu se poate răspunde cu certitudine la această întrebare, dar e sigur că din primii ani de viaţă, toţi oamenii sunt programaţi într-o anumită masură. Unii oameni pot să-şi capete autonomia ca urmare a unor circumstanţe externe drastice, alţii prin reorganizare internă, iar alţii prin aplicarea antiscenariului. Elementul cheie îl constituie permisiunile. Cu cât copilul are mai multe permisiuni, cu atât e mai puţin legat de scenariul său. Pe de altă parte, cu cât au fost mai sever întărite comenzile scenariului, cu atât e mai legat de el.
Cei legaţi de scenariu se împart în două categorii:
• oameni conduşi de scenariu, care au permisiuni, dar pentru a se putea bucura de ele trebuie să îndeplineasca mai întâi cerinţele scenariului. Un exemplu este persoana care munceşte din greu, dar în timpul liber poate să se destindă şi să se simtă bine.
• oameni dominaţi de scenariu: cei cu puţine permisiuni şi care trebuie să consume cât mai mult timp cu putinţă, îndeplinindu-şi scenariul, cu orice preţ. Un exemplu tipic al alcoolicului sau al dependentului de droguri, care trebuie să se îndrepte spre deznodamântul sumbru al vieţii sale cât mai repede cu putinţă.
Modelul psihoterapeutic care abordează scenariul de viaţă vizează eliberarea de scenariu prin acordarea de permisiuni. Acordarea permisiunii de a gândi şi a re-gândi pe cont propriu, aici-şi-acum, adecvat contextului şi posibilităţilor reale necesită efortul clientului de a renunţa la pattern-urile de gândire preexistente şi la ideile preluate din mediul familial, reuşind apoi să facă alegerile dorite.
E. Berne, celebru medic psihiatru şi psihoterapeut a descoperit că fiecare om îşi scrie în copilărie, sub puternica influenţă a părinţilor, scenariul care îi va guverna cursul general al vieţii. Scenariul de viaţă stabileşte cu ce fel de persoană te vei căsători, câţi copii vei avea, dacă vei fi un învingător sau un învins, un monument de forţă sau un alcoolic condamnat. Unor oameni scenariul le cere să eşueze în profesie, să trăiască în mod repetat dezamăgiri în dragoste, abuzuri sau să sufere invalidităţi cronice. Scenariul altora sfârşeşte prin depresie sau suicid. Psihoterapia care abordează scenariul de viaţă este foarte profundă, având ca rezultat schimbarea acestuia, astfel încât să începi în sfârşit să trăieşti o viaţă a libertăţii şi împlinirii adevărate.
Scenariul de viaţă pe care copilul îl face încă din primii şase ani de viaţă, stabileşte ce fel de persoană va fi, ce fel de oameni va întalni (acei oameni care îi vor permite să se desfăşoare aşa cum şi-a propus ), dacă va fi învingător, victimă sau acuzator. Părinţii au un rol esenţial în conturarea scenariului, iar nevoia părintelui de a transmite precepte, modele şi comenzi depăşeşte cu mult nevoia copilului de programare parentală. Terenul este, deci, fertil pentru întipărirea principiilor părinţilor. Într-un moment de linişte am putea să încercăm să ne gândim câte dintre credinţele noastre sunt de fapt gândite de noi sau preluate din discursurile părinţilor.
De ce luăm aceste decizii importante, despre noi, despre alţii şi despre lume când suntem mici? Care este raţiunea lor? Răspunsul se găseşte în două caracteristici cruciale ale formarii scriptului:
1. Deciziile scriptului reprezintă strategia cea mai bună pe care micuţul a găsit-o pentru a supravieţui într-o lume care îi pare deseori ostilă, chiar ameninţătoare pentru viaţa sa.
2. Deciziile scriptului sunt luate de micuţ pe baza emoţiilor sale şi a manierei sale de a percepe realitatea.
1. Răspunsul faţă de o lume deseori ostilă
Un bebeluş e mic şi din punct de vedere fizic vulnerabil. Pentru el lumea e locuită de giganţi care fac zgomot. Un zgomot neaşteptat îi poate indica că viaţa sa este într-un pericol imediat. Lipsit de cuvinte şi de gânduri coerente, el ştie că dacă tata sau mama pleacă, el va muri şi dacă se enervează prea tare pe el, îl pot anihila. În plus, copilul nu are noţiunea adultă de timp. Dacă îi est frig sau foame şi mama nu vine, atunci poate că ea nu va mai veni niciodată şi asta înseamnă ca va muri şi chiar mai rău decât moartea: posibilitatea de a fi abandonat pentru totdeauna. În toţi anii formării scriptului, copilul se găseşte într-o poziţie de inferioritate şi îşi percepe părinţii ca având toata puterea, iar ca reacţie, copilul elaborează strategiile pentru a rămâne viu şi a obţine cea mai bună satisfacere posibilă a nevoilor sale.
2. Perceperea realităţii şi emoţiile timpurii
Un copil mic nu gândeşte ca un adult şi nu simte emoţiile în aceeaşi manieră. Emoţiile pe care le simte un copil mic sunt furia, disperarea, teroarea sau extazul absolut. El ia deciziile precoce ca reacţie la aceste sentimente intense, de aceea, aceste decizii sunt deseori exagerate. În logica micuţului există regula de a judeca de la particular către general. De exemplu, sa presupunem că mama este inconsecventă în maniera de a-i răspunde copilului. Uneori vine când plânge, dar în alte momente îl ignoră. Copilul nu concluzioneaza doar că: "Nu mă pot baza pe mama", el poate decide: "Nu pot avea încredere în oameni" sau "Nu pot avea încredere în femei".
E dificil pentru copii mici să facă diferenţa între dorinţe şi fapte. Un copil simte: "Doresc să-l ucid pe acest nou bebeluş care obţine toată atenţia" şi apoi concluzionează "Sunt un asasin, sunt îngrozitor de rău". În viaţa adultă, aceasta persoană rămane cu un vag sentiment de culpabilitate pentru "crima" pe care nu a comis-o niciodată.
Un atu major al analizei tranzacţionale este atenţia pentru acest tip de logică infantilă, scenariile bazându-se pe iluzii copilăreşti ce pot dura întreaga viaţă; dar la oamenii sensibili şi inteligenţi, iluziile se destramă una câte una, ducând la diferite crize de viaţă cum ar fi: reevaluarea părinţilor de către adolescent, protestele bizare ale vârstei mijlocii şi conturarea ulterioară a filosofiei proprii. Uneori însă, încercările disperate de a păstra iluziile pe parcursul vieţii, duc la depresie, în timp ce abandonarea tuturor iluziilor duce la deznădejde.
Aşadar, scenariul de viaţă este propria poveste de viaţă, un plan de viaţă asupra căruia decidem de mici copii, în funcţie de modul în care percepem realitatea; acest scenariu reprezintă cea mai bună strategie de supravieţuire a noastră, ca şi copil, uneori într-o lume ostilă. Sistemul scriptului este un mecanism de apărare în faţa conştientizării experienţelor din trecut, a nevoilor şi a emoţiilor şi în acelaşi timp e o repetare a trecutului. Nu de puţine ori, ne întrebăm de ce repetăm la nesfârşit greşeli şi comportamente din trecut.
Analiza scenariului dezvăluie natura tranzacţiilor timpurii, conţinutul acestora şi caracterul lor actual în viaţa prezentă a persoanei. O serie întreagă de decizii luate în copilăria mică pot fi găsite ca acţionând activ în viaţa adultului. Uneori persoana le conştientizează existenţa, dar nu le pune la îndoială validitatea şi provenienţa, ci le acceptă ca adevăruri universale, alteori nici nu le conştientizează valoarea directoare pe care o au în viaţă şi trăieşte cu convingerea faptului că anumite lucruri pur şi simplu i se întâmplă (mai ales cele negative ) şi nu are ce face în acest sens.
Scenariul de viaţă este procesul intra-psihic, adică ceea ce gândeşte persoana despre ea, despre alţii şi despre lume. Structura intra-psihică a unei persoane va influenţa la rândul ei natura şi calitatea relaţiilor interpersonale, în aşa fel încât întăreşte prin repetiţie, scenariul de viaţă (Berne ) . Scenariul de viaţă al unei persoane şi modelul de viaţă interpersonal vor menţine status- quo-ul.
Copilul înţelege diferenţele mai întâi din reacţiile părinţilor, iar ulterior, după ce va începe să facă achiziţii lexical, din cuvintele propriu-zise. Copilul se naşte liber, dar învaţă în scurt timp că lucrurile nu stau chiar aşa. În primii doi ani de viaţă, el este programat de în principal de mamă. Acest program alcătuieşte scheletul iniţial, care se referă iniţial la a înghiţi sau a fi înghiţit, iar mai apoi, după ce copilului îi ies dinţii, la a sfâşia sau a fi sfâşiat.
Programarea parentală înseamnă că o reacţie este determinată de directivele parentale, voci înregistrare anterior, care pot fi auzite dacă individul ascultă cu atenţie ce se petrece în mintea lui.
Mesajele pot fi transmise verbal sau nonverbal sau printr-o combinaţie şi pot fi date prin modelul parinţilor.
Mesaje non verbale: Înainte de a poseda limbajul, copilul foarte mic interpretează mesajele celorlalţi în termeni de semne nonverbale pe care aceştia le emit. Dacă mama îl ţine strâns, cu căldură, luându-i forma corpului, el percepe fără îndoiala mesajul : "Te accept şi te iubesc". Dar dacă ea este rigidă şi îl ţine drept, puţin la distanţă, el decodează astfel:" Te resping şi nu te vreau lânga mine". Mama poate fi total inconştientă de tensiunea sa şi de distanţa pe care o pune între ea şi copil.
Mesajele verbale pot lua forma ordinelor directe: "Nu mă plictisi !, Fă ce-ţi spun!, Dispari!, Grăbeşte-te!, Dacă nu reuşeşti din prima, încearcă, încearcă din nou !". Cea mai mare parte a părinţilor îşi bombardează copiii cu sute de ordine de acest fel. Puterea impactului lor depinde de frecvenţa lor şi de semnele nonverbale care le însoţesc.
Uneori, nu se zice copiilor doar ce trebuie să facă, dar şi ce este. Acest tip de mesaj se numeste atribuire : "Eşti prost !", "Eşti micuţa mea dulce !", "N-o să reuşeşti niciodată !". Conţinutul poate fi pozitiv sau negativ. Impactul lor variază în funcţie de semnele nonverbale care le însoţesc. "Eşti prost!", zis dur, însoţit de o palmă, determină un mesaj diferit de cel emis de aceleaşi cuvinte pronunţate pe un ton vioi şi însoţite de o mângâiere.
Uneori, atribuirile sunt emise în manieră indirectă, ceea ce înseamnă că părinţii vorbesc despre copil cu o alta persoană, fie în prezenţa sa, fie astfel încât el sa audă ecourile: "Cea mică e mai liniştită !", "Ne ingrijorează, este aşa de rea !". Acest gen de atribuiri indirecte sunt percepute de copil ca un puternic mesaj. Pentru el, părinţii sunt cei care determină realitatea şi auzindu-i vorbind astfel despre ei, consideră ca spusele lor sunt un fapt stabilit. În unele familii, atribuirile se transmit din generaţie în generaţie prin mesaje la nivel psihologic. Primim mii de mesaje acest fel de la părinţii noştri şi de la alte figuri parentale. Iată unele foarte cunoscute :
• Fii cuminte !
• Nu fi rea !
• Lucrează din greu !
• Fii primul din clasă !
• Fii cea mai bună!
• Ce se întâmplă în familie nu priveşte pe nimeni !
Cea mai mare parte a timpului, ne folosim de acestea într-o manieră pozitivă, pentru a avea grijă de noi şi pentru a trăi armonios în societate. Aceste cunoştinte, sunt deja în noi, înscrise în contrascriptul pozitiv. În aceeaşi manieră, nu alergăm pe stradă în faţa maşinilor şi nu punem mâna în foc. Totuşi, cei mai mulţi dintre noi condensăm câteva mesaje ale contrascriptului pe care decidem să le utilizăm ca parte a scriptului negativ.
Exemplu: Dacă un individ are acest ordin parental: "Lucrează din greu!", poate să-l folosească ca să intre la Universitate, poate face carieră lucrând din greu şi avansând. Dar poate lucra şi până la surmenaj sacrificând plăcerile şi prietenii. Dacă are un script hamartic va utiliza mesajul "Lucreaza din greu" pentru a obţine beneficiul ulcerului sau a atacului de cord.
Există cinci ordine mai speciale (contrainjoncţiuni ) care joacă un rol specific în contrascript:
• Fii perfect!
• Fii puternică!
• Fă eforturi!
• Fă placere (altora ) !
• Grăbeşte-te!
Sunt denumite mesaje constrângătoare sau driveri. Denumirea de "driver" se foloseşte deoarece copilul simte o compulsie de a le urma. Noi toţi avem toate aceste cinci mesaje în contrascript, în proporţii variabile. Când trăim interior un mesaj de acest tip, manifestăm un complex de comportamente tipice. Aceste comportamente declanşate de driver sunt aceleaşi, cât timp există individul. Studiindu-le, putem defini în manieră fiabilă unele trăsături importante ale scriptului.
Programul este compus din mesaje care indică cum se fac lucrurile. Formulăm frazele începând astfel: "Iată cum ...". Fiecare dintre noi învaţă mii de mesaje provenind de la părinţii noştri sau de la alte figuri parentale. De exemplu: "Iată cum ...
să fii drăguţ
să fii primul în clasă
să-ţi disimulezi sentimentele".
Ca şi pentru contrascript, folosim cea mai mare parte a mesajelor într-o manieră pozitivă şi constructivă. Dar putem avea deasemenea o parte negativă în acest program. De exemplu, un băiat va urma modelul tatalui sau: "Iată cum sa lucrezi din greu, sa te surmenezi şi să mori tânăr".
Alte tipuri de mesaje sunt injoncţiunile şi permisiuni. Exemple de injoncţiuni:
• nu exista
• nu fi tu (însuţi )
• nu fi copil
• nu creşte
• nu reuşi
• nu face
• nu fi important
• nu aparţine
• nu fi apropiat
• nu fi sănătos / nu fi bine
• nu gândi
• nu simţi
• nu avea încredere
Exemple de Permisiuni:
• a fi, a exista, a ocupa spaţiu
• a trăi din plin
• a trăi propriile experienţe
• a gândi clar şi a rezolva problemele într-o varietate largă de modalităţi (a fi sănătos mental )
• a răspunde empatic celorlalţi
• a reuşi în dragoste şi profesie
• a fi aproape în mod adecvat, a avea încredere, a te simţi în siguranţă, a influenţa mediul (a fi important )
• a trăi propriile sentimente, într-o gamă largă de emoţii
• a fi conform propriului sine (potrivit vârstei, personalitaţii, sexului )
• a simţi ca aparţii (familiei, prietenilor, comunităţii, culturii )
• a te simţi OK cu tine, cu ceilalţi, cu lumea
• a-ţi permite să fii alintat şi îngrijit
• a experimenta şi a schimba (şi deasemenea de a greşi, simţindu-te în siguranţă şi de a folosi greşeala în mod productiv )
• a face/găsi un sens.
Injoncţiunile sunt cele mai importante elemente ale scenariului, fiind clasificate în trei categorii, fiecare tip producând un anumit tip de persoană: învingător, neînvingător sau învins:
• Injoncţiunile de gradul întâi (acceptabile social şi blânde ) sunt directive cinstite, întărite prin aprobare sau descurajare (fii bun şi liniştit, nu fi prea ambiţios ) . În cazul lor există posibilitatea ca individul să devină învingător.
• Injoncţiunile de gradul doi (voalate şi dure ) sunt directive necinstite, întărite indirect printr-un fel de şantaj alcătuit din zâmbete seducătoare şi încruntări ameninţătoare - cel mai bun mod de a creşte un neînvingător (Nu-i spune lui taică-tău ) .
• Cele de gradul trei, foarte aspre sunt piedici iraţionale întărite prin frică. Vorbele devin ţipete, expresiile faciale devin strambături de coşmar, iar pedeapsa fizică se transformă în realitate ("Îţi dau una de-ţi sar dinţii" ) . Ele constituie una din cele mai sigure căi de a obţine un învins.
Îndemnul "Munceşte pe brânci" se găseşte în manual, dar acasă e probabil să auzim "Nu mai lenevi". "Nu fi prost" are mai multa popularitate decât "Fii deştept". Astfel, programarea se dovedeşte a fi preponderent negativă. Orice părinte împuie capul copiilor săi cu astfel de restricţii. Dar le dă şi permisiuni. Interdicţiile împiedică adaptarea la circumstanţe (sunt neadaptative ), pe când permisiunile fac posibilă alegerea liberă. Permisiunile nu-i dau copilului bătaie de cap, din moment ce nu există nimic obligatoriu în ele. De obicei, copilul face un lucru pentru părintele de sex opus şi învaţă de la părintele de acelaşi sex.
Adepţii analizei tranzacţionale au observat că hotărârile din copilărie şi nu planurile formulate la vârsta adultă par să determine, în ultima instanţă, destinul individului. Mergând înapoi pe firul evenimentelor, de la suicid, un accident auto, un delir, o condamnare la închisoare sau un divorţ şi ignorând "diagnosticul" pentru a afla ce s-a intamplat în realitate, s-a relevat că în aproape toate cazurile aceste deznodăminte au fost planificate înaintea vârstei de şase ani. Scenariile aveau anumite elemente comune, care alcătuiau "instrumentarul scenariului" care avea de-a face cu structurarea timpului pe parcursul vieţii şi s-a dovedit acelaşi ca instrumentarul folosit în basme. În poveşti, programarea o fac vrăjitoarele, zânele, ursitoarele, dar în viaţă reală, aceste roluri le joacă părinţii.
Toţi oamenii au un scenariu de viaţă?
În prezent nu se poate răspunde cu certitudine la această întrebare, dar e sigur că din primii ani de viaţă, toţi oamenii sunt programaţi într-o anumită masură. Unii oameni pot să-şi capete autonomia ca urmare a unor circumstanţe externe drastice, alţii prin reorganizare internă, iar alţii prin aplicarea antiscenariului. Elementul cheie îl constituie permisiunile. Cu cât copilul are mai multe permisiuni, cu atât e mai puţin legat de scenariul său. Pe de altă parte, cu cât au fost mai sever întărite comenzile scenariului, cu atât e mai legat de el.
Cei legaţi de scenariu se împart în două categorii:
• oameni conduşi de scenariu, care au permisiuni, dar pentru a se putea bucura de ele trebuie să îndeplineasca mai întâi cerinţele scenariului. Un exemplu este persoana care munceşte din greu, dar în timpul liber poate să se destindă şi să se simtă bine.
• oameni dominaţi de scenariu: cei cu puţine permisiuni şi care trebuie să consume cât mai mult timp cu putinţă, îndeplinindu-şi scenariul, cu orice preţ. Un exemplu tipic al alcoolicului sau al dependentului de droguri, care trebuie să se îndrepte spre deznodamântul sumbru al vieţii sale cât mai repede cu putinţă.
Modelul psihoterapeutic care abordează scenariul de viaţă vizează eliberarea de scenariu prin acordarea de permisiuni. Acordarea permisiunii de a gândi şi a re-gândi pe cont propriu, aici-şi-acum, adecvat contextului şi posibilităţilor reale necesită efortul clientului de a renunţa la pattern-urile de gândire preexistente şi la ideile preluate din mediul familial, reuşind apoi să facă alegerile dorite.
Serbu Oana - Cabinet individual Psihologie. Psihoterapie
Recomandă acest cabinet
