Probabil că mulţi dintre noi au auzit de mecanisme de apărare, fără să fi urmat neapărat studii de specialitate în psihologie. În viaţa de adult, prin mecanismele inconştiente de apărare pe care le avem, ne reducem sau evităm anumite stări negative cum sunt frustrarea, anxietatea si stresul. Dintre toate mecanismele de apărare, introiecţiile sunt cele mai puternice tipare de apărare pe care le avem, ele provenind din familie, din sistemul în care am crescut. Introiecţiile ne opresc de la conştientizarea sinelui, adesea apar în relaţiile personale şi profesionale, reduc încrederea în sine sau în ceilalţi.
Pe scurt, introiecţia este un mesaj pe care un copil îl primeşte de la părinţi sau alte figuri de autoritate, înainte ca acel copil să fie matur ca să se gândească la acel mesaj dacă este ok sau nu, să-l treacă prin propriile filtre pentru ca în final să-l accepte sau nu. Un copil învaţă să înghită acel mesaj fără "să scuipe" ce nu e ok şi astfel rămâne nedigerat în sistemul psihic. Când eşti copil, lumea este locuită de giganţi. Dacă e ceva în neregulă la ei, atunci ai dat de bucluc, din moment ce depinzi de ei. Ca să supravieţuieşti, de multe ori ajungi să crezi că nu eşti în regulă (că nu eşti suficient de cuminte, nu eşti suficient de bun, nu eşti suficient de inteligent, nu ai încredere în ceilalţi, etc ) .
Introiecţii faimoase: Să fii cuminte!, Mama ştie cel mai bine!, Te pedepsesc pentru binele tău!. Copilul înghite mesajul pentru că este cel mai bun lucru pe care îl poate face, dacă nu se supune, urmează pedeapsa. Câteodată experienţa copilului este negată de adulţi. Sunt mii de mesaje negative legate de cum ar trebui să fii în lume: Fii cea mai bună!, Zâmbeşte!, Nu mai plânge, că-ţi dau eu!, Nu-ţi bate fratele!, Să-ţi fie ruşine!, Taci!, Nu te entuziasma!, Pleacă de-aici!, Ce-ai făcut? Fetele cuminţi nu fac asta!, Să nu ai încredere în nimeni! şi lista se poate întinde pe pagini întregi...
Toate mesajele introiectate constituie ceea ce se numeşte scenariu de viaţă . Scenariul de viaţă este procesul intra-psihic, adică ceea ce gândeşte persoana despre ea, despre alţii şi despre lume. Structura intra-psihică a unei persoane va influenţa la rândul ei natura şi calitatea relaţiilor interpersonale, în aşa fel încât întăreşte prin repetiţie, scenariul de viaţă (Berne ) . La vârsta de 5 ani, copilul are deja un scenariu de viaţă: ce crede despre el? Ce crede despre lume? Ce crede despre ceilalţi?
Este foarte important să ne recunoaştem introiecţiile luate la bord. Uneori realizăm că facem acelaşi lucru când te trezeşti că spui aceleaşi lucruri ca şi părinţii tăi, este frustrant. Ne dăm seama de puterea lor, cum sunt transmise transgeneraţional. Ca să întrerupem acest lucru, este nevoie de multă muncă personală, o preocupare pentru autocunoaştere şi dezvoltare personală. Este foarte important şi pentru noi adulţii să ne recunoaştem mecanismele de apărare pe care le avem şi le folosim în viaţa de zi cu zi în relaţiile cu ceilalţi, dar şi pentru părinţi sau alte figuri de autoritate care au ca responsabilitate educaţia copiilor, pentru a înţelege cum îşi formează copiii mecanismele de apărare şi cum anumite mesaje transmise acestora pot afecta întreaga viaţă a copilului.
Avem introiecţii care ne spun cum să ne potrivim cu lumea. Există o mare parte din noi care este lăsată în spate, aşa că nu ne împlinim potenţialul. Dacă ajungi altcineva, vei fi nemulţumit. Dacă descoperi cu adevărat cine eşti, provoci toate acele mesaje: Eşti o persoană rea, ceilalţi sunt mai buni, dar s-ar putea să descoperi că nu este aşa.
Vă sugerez un exerciţiu pe tema introiecţiilor : gândiţi-vă la mesajul pe care l-aţi primit de la mama şi de la tata în legătură cu patru teme diferite: încredere, furie, sex, bani. Mesajul a fost exprimat în termeni de ce trebuie să faceţi şi ce nu trebuie să faceţi, iar uneori nu vă aduceţi aminte cuvintele, poate a venit sub forma unei priviri, unui comportament.
De introiecţii nu se poate scăpa definitiv, dar se poate umbla la volum (K. Evans ) . Copilul la trei ani este capabil să pună o barieră între el şi lume, să pară de acord cu tot ceea ce vrea mediul de la el. Există o parte din ei care o vede lumea şi o parte rănită (tristeţea, furia - partea ascunsă, uneori această parte ascunsă este împinsă mult în spate ) . Spontaneitatea, energia, nevoia de a-şi exprima iubirea, de a fi iubit, le pune acolo. E ironic ca se salveze pe sine prin faptul că se lasă la o parte. Problema este că peste ani devine o obişnuinţă atât de mare încât ajunge să-i facă faţă părţii prin desensibilizare, disociere, reprimare.
Oamenii primesc mii de introiecţii de mici copii. Mii de introiecţii în afara conştiinţei lor, îi impiedică să fie ei înşişi. Pentru clientul în psihoterapie, nu e suficient să le conştientieze, el poate să înceapă să lucreze cu ele, să experimenteze comportamente noi.
Carl Rogers spunea că fiinţele umane au forţa vieţii, oamenii cred că există modalităţi mai bune de a se descurca. Totuşi, dacă nu ar fi introiecţiile, oamenii ar fi nişte roboţi. În loc să îşi exprime nevoile, se blochează între senzaţii şi conştientizare (introiecţii ), copilul cărând cu sine responsabilitatea pentru disfuncţionalitatea din familie, din societate.
Pentru a supravieţui, copilul se sacrifică pe sine - nevoile sale, dorinţele şi sentimentele, prin adaptarea la cerinţele părinţilor. Copilul îşi asumă responsabilitatea pentru lipsurile din mediul lor. Această ajustare creativă îl protejează împotriva realităţii inadecvate parentale, dar cu preţul "înghiţirii" anumitor noţiuni ce confirmă insuficienţa lor, inadecvarea lor, eşecul.
Astfel, în psihoterapie, lucrând cu introiecţiile din copilărie, persoana se poate elibera de de comportamente repetitive fixate şi de ajustările creative sau strategiile de supravieţuire din trecut care şi-au depăşi de mult utilitatea şi nu ar mai trebui folosite.