„Mâncăm ca să trăim, nu trăim ca sa mâncăm", învățăm de la cei mai în vârstă și mai înțelepți, sau citim prin cărți sau reviste și ne dăm seama că acesta este un mare adevăr. Deși rațional vorbind suntem total de acord cu această idee, de foarte multe ori facem exact opusul. Pentru mulți dintre noi plăcerea de a mânca a devenit o pasiune periculoasă și oricât ne-am spune că nu este în regulă pentru corpul și sănătatea noastră, impulsul de a mânca ceva numai pentru că este bun, sau pentru că „așa avem chef" (în traducere „așa simțim" ) primează asupra oricărei rațiuni. Orice argument logic, emis cu atenție și bine documentat de studii și teorii, cum ar fi un „m-am îngrășat prea tare și nu ar trebui, pentru ca îmi va afecta sănătatea", sau „sănătatea mea este în pericol dacă nu mă opresc", sau „am colesterolul, glicemia etc, mare", va păli la un moment dat în fața poftei. Cedăm în fața ei, până atunci când ajungem în punctul „așa nu se mai poate" și atunci vom lua măsuri: începem să studiem diete, să vedem ce e mai sănătos, ce ar trebui făcut și ce nu. Ne facem abonament la sala de sport, chiar dacă asta nu înseamnă că o să și facem mai mult sport, aruncăm din frigider toată mâncarea nesănătoasă, unii dintre noi vor merge la nutriționist. După nenumărate zile de chin, vom reuși cu mari eforturi să ajungem la greutatea dorită și vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți... Cei care au trecut prin cele de mai sus știu că nu așa se întâmplă lucrurile. Că trebuie să depună un efort constant dacă vor să își mențină greutatea, și că fiecare „abatere" de la program va „costa" un chin în plus. Cu toate că de multe ori știm ce avem de făcut, știm regulile jocului, ce să mâncam, cât și când, ce e sănătos și ce nu, ce alimente să combinăm între ele și pe care nu, totuși, se întâmplă să nu putem să ne abținem: simpla vedere a unei ciocolate sau prăjituri este suficientă pentru a ignora toate orele de „studiu" al dietelor și regimurilor de trai sănătoase. Ce se întâmplă cu noi atunci când deși creierul ne spune „nu o face", alegem să facem exact invers? Ceea ce ne îndeamnă „la rele" este emoția: asta se întâmplă, de exemplu, atunci când mâncăm de plăcere. Uneori mâncăm pentru ca suntem triști, stresați, obosiți, plictisiți. Mâncăm pentru că ne simțim bine sau pentru că nu ne simțim bine, pentru că ne doare ceva (si dacă mâncăm ceva bun, vom uita de durere ) iar toate acestea nu sunt altceva decât nevoi emoționale care vor fi satisfăcute de...mâncare. Acesta se cheamă mâncat emoțional. Nu este greu de ghicit că atunci când suntem stresați și avem nevoie de o ciocolată, între rațiune care spune „nu" și emoție care ne chinuie și care nu poate fi liniștită altfel, va apărea un conflict. Într-un astfel de război, rațiunea va fi cea care va pierde, iar dacă va fi să câștige, victoria va fi doar pe termen scurt. Ce se întâmplă cu noi atunci când mâncăm emoțional? În momentul acela avem o nevoie emoțională: dacă suntem triști, înseamnă că avem nevoie de consolare, dacă suntem stresați, de liniștirea interioară, dacă suntem plictisiți, avem nevoie de variație, dacă suntem obosiți, avem nevoie de odihnă și lista poate continua. Mâncăm repede ceva și ne găsim astfel confortul emoțional și totul se petrece atât de repede încât nici nu ne dăm seama cam ce s-a petrecut de fapt. „Mâncăm pentru a trăi", asta înseamnă că ar trebui să mâncăm atunci când ne este doar foame. Nu altceva. Atunci când acoperim emoțiile noastre cu mâncatul, spunem că mâncăm emoțional. Nu foamea este cea care ne împinge la fapte, așa cum ar trebui, ci nevoile de natură emoțională. De ce alegem această variantă de a ne liniști „emoțiile" deși știm că fizic, ne va face rău? Răspunsurile pot fi nenumărate și diferite de la o persoană la alta. Iată însă câteva exemple: pentru că ne este cel mai la îndemână, pentru că vrem să fim acceptați de grupul din care facem parte, pentru că asta era metoda de liniștire când eram copii (dacă te doare, îți dă mama ceva dulce să îți treacă ), sau pentru că ne amintim pur și simplu de prăjiturile bunicii și o simțim mai aproape atunci când mâncăm ceva ce făcea ea, pentru că la un moment dat, în viața noastră un eveniment important ne-a schimbat atât de radical deciziile de viață încât am hotărât că e mai bine pentru noi să fim mai corpolenți decât până la acel moment. În anul 1998, Vincent Felitti, Robert Anda și alții au realizat un studiu asupra traumelor și efectul acestora asupra sănătății ulterioare a persoanelor afectate (Studiul ACE-„Adverse Childhood Experience ). Studiul a pornit de la un fapt banal: dr. Vincent Felitti (șeful departamentului de medicină preventivă din cadrul Kaiser Permanente din San Diego - clinică specializată pe probleme de obezitate ) începe să investigheze cauzele abandonului programului său de reducere a obezității persoanelor cu peste 200 de kg, în rândul pacienților. Pur întâmplător, descoperă că emoțional, greutatea și mâncarea pentru pacienții săi nu reprezentau o problemă, ci din contră, era o modalitate de protecție, iar greutatea excesivă le conferea un confort emoțional, îi proteja de frici și anxietăți. Unul dintre exemplele studiului face referire la una dintre pacientele sale care fusese violată la vârsta de 23 de ani. În anul următor, aceasta s-a îngrășat cu 48 de kg. Decizia pe care o luase aceasta fusese „oamenii grași sunt ignorați și eu așa trebuie să fiu." (sursa: Franz Rupert & Harald Banzhaf- Corpul meu, trauma mea, eul meu, Ed. Trei ). Emoțiile au un impact mult mai mare asupra noastră decât ne îngăduim să credem. Obișnuim să le ignorăm, pentru că ne este mai ușor sau pentru că ne este frică de ce s-ar putea întâmpla și rămânem ancorați în ceea ce înseamnă partea noastră materială, logică și rațională. Pentru că atunci când avem o explicație logică, totul pare mai ușor de controlat și de înțeles, lucru care nu se întâmplă în cazul emoțiilor, pe care le simțim și le putem explica ceva mai greu. Astfel creăm loc pentru varianta în care raționalul câștigă bătălia cu emoția: ne vom impune controlul asupra emoțiilor cu orice preț, ne vom ignora tristețea, stresul, oboseala, plictisul și vom face ceea ce trebuie și ce am hotărât în mod rațional: ne vom ține de treabă. Vom băga emoțiile sub preș, le vom ignora și le vom lăsa să plângă la ușa sufletului nostru, fără a ne da seama că se află pe partea dinăuntru a ușii. Vom fi probabil mai frustrați decât de obicei, poate mai nervoși, și prea puțin timp fericiți atunci când obiectivul celor X kg în minus va fi fost atins. Îi vom da peste mână copilului din noi care suferă atunci când întinde mâna după prăjitura aducătoare de fericire, și îi vom da astfel, un motiv în plus de tristețe. Vom crește presiunea asupra noastră, pentru că la cea existentă, care cere cu disperare prăjitura bunicii vom adăuga cel puțin încă una: nu îi vom satisface plăcerea și atunci când emoțiile vor fi fost ținute prea mult sub control, vor răbufni și vom mânca mai mult ca înainte să începem, vom face excese mai multe decât înainte. Ducem războiul dintre partea fizică, materială, exterioară nouă și cea emoțională, apropiată sufletului nostru, fără a ne întoarce mai mult către noi înșine, către emoțiile noastre pe care ar trebui să le avem drept aliat de bază. Într-un astfel de demers, rolul unui psiholog poate face o mare diferență și poate înclina balanța în favoarea câștigării războiului ținând cont emoție.