N-am întâlnit o durere umană la fel de răspândită ca cea provocată de vulnerabilitățile proprii. Creștem "rușinați" de multe lucruri: că nu suntem ca ceilalți sau că nu ne diferențiem destul, că nu respectăm regulile altora sau că suntem prea obedienți, lipsiți de inițiativă și "personalitate", că mergem prea departe sau stagnăm prea mult într-un loc, că nu ne străduim destul, că ne place altceva decât ne-ar fi de folos, că suntem "așa" - indiferent ce-ar însemna asta, dar oricum ceva care ne face să ne băgăm capu-n pământ când ne gândim.

Creștem fiind convinși că e nevoie să scoatem la iveală tot ce e mai bun din noi în fața celorlalți și să mascam cât putem „bubele" noastre. Și, cu cât creștem ajungem să facem adevărate jonglerii pentru a păstra aparențele în ochii celorlalți. Ne simțim descumpăniți, goi, furioși când un altul ne vorbește de neajunsurile pe care le avem. Și ne apărăm cu strășnicie. Să nu se afle. Să ne „reglăm" imaginea. În ochii noștri și ai altora.

E și un altfel de a-ți duce zilele. Sunt unii dintre noi curajoși. Ei spun „le știu pe ale mele și nu voi lăsa ca o falsitate să mă bântuie … să fiu în permanență nevoit/ă să fiu altceva decât sunt. Realizez ce minusuri am și le admit față de mine și față de ceilalți (cu glas tare! ). Refuz să fiu sunt un personaj din basmul altuia." Asta da curaj! Cât de frapanți ne par oamenii care vorbesc deschis, liber, degajați de un defect propriu?

Ei bine … e ceva fain și ceva care ne zgârie.

Ne cam zgârie să scoatem la lumină din procesele subterane care maschează felul nostru de a fi adevăruri uitate. Să admitem că nu-i nici măcar unul dintre noi care să nu arate ca o tablă de șah: cu porțiuni albe și porțiuni negre și că abia pornind de aici putem învăța care sunt regulile jocului. Că, ori de câte ori suntem cotropiți de bucățile întunecate, știm, începem să știm cu certitudine că și porțiunile albe sunt acolo.

Ce e fain în asta? … E că NU există o alta poartă de intrare spre excelență decât prin neajunsurile, eșecurile, slăbiciunile noastre. Cred că vă este cunoscută mâhnirea dată de un eșec, de un rezultat sub așteptări. Și această mâhnire ne încrâncenează, ne mobilizează și ne determină să declanșăm un război deschis slabei noastre competențe. Iar supărarea asta - că suntem sub nivelul la care ne vedem în mintea noastră - ne pune la treabă. Nu ne lasă să ne trădăm dorințele. Și tot efortul, toată munca, nu va face decât să șlefuiască necontenit o abilitate mai slab dezvoltată….și s-o ridice la nivel de performanță.

Așa că … nu vă temeți să greșiți! Doar greșind vă veți da seama de ce anume aveți nevoie pentru a reuși data viitoare!