RITUAL DE TRECERE IN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVA
Inapoi Autor: Psiholog Psihoterapeut Elena Carmen Tuca
În vremurile străvechi, oamenii trăiau în strânsă comuniune cu natura, într-o lume magică, desfăşurându-şi viaţa după ritualuri şi tradiţii care dădeau sens şi înţeles oricărui gest. Mircea Eliade spunea că "Ritualurile de trecere marchează ciclurile vieţii unei persoane, trecerea de la o etapă la alta, de la un rol sau poziţie socială la alta, integrând experienţele umane şi culturale cu scop biologic: naşterea, reproducerea şi moartea. Aceste ceremonii stabilesc diferenţele esenţiale, observate în toate grupurile, dintre tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, morţi şi vii." Mai mult decât atât, accesul la o altă etapă existenţială nu-ţi era permis decât în acest mod, iar aceste ritualuri erau respectate şi valorizate de către toţi membrii societăţii respective.
Din perspectivă psihologică, conform terapeutului gestalt, Fritz Perls, riturile sunt expresia nevoii umane de a aparţine, de a face parte dintr-un grup.
Ceremoniile sunt acte simbolice şi stereotipe ale interacţiunii membrilor unei comunităţi. Oamenii îşi pot exprima prin intermediul acestora ideologiile, opiniile, valorile, normele şi emoţiile.
Bernstein (1964 ) vorbeşte despre mai multe funcţii simbolice ale ritualului. Prin intermediul acestuia, individul este integrat într-o nouă ordine socială, respectă ierahia deja stabilită de către strămoşii săi şi reînvie de fiecare dată ritul. În particular, se produce o mai adâncă acceptare a procedurii folosite pentru perpetuarea ordinii, continuităţii şi menţinerea granitelor care controlează ierahia socială.
Ritualurile de trecere indică individului că ceea ce trăieşte are un sens. Ele îl repun în legătură cu misterele vieţii şi morţii şi îi aduc aminte fără încetare că dimensiunea sacrului face parte din viaţa şi îl ajută pe om în aceste etape care sunt de fapt crize de evoluţie necesare şi benefice care îi afectează pe toţi în momentele cheie ale vieţii. Ceea ce este important e că întreaga comunitatea vine să susţină fiecare membru al grupului care este actorul principal al unor astfel de ceremonii.
Ritualurile ţintesc să producă schimbări în conştiinţa celui pentru care se realizează acestea. În acest context, Levi Strauss (1963 ) spune că simbolicul actelor concrete este ceea ce penetrează, de fapt, ecranul conştiinţei, pentru ca mai apoi mesajul să poată fi dus mai departe către inconştient.
Conform lui Arnold Van Gennep (1996 ), riturile de trecere au următoarea structură: separarea, tranziţia şi reîncorporarea. Acesta numeşte ritualurilor săvârşite pentru separarea de ordinea trecută "ritualuri preliminare", celor executate în timpul stadiului de tranziţie "rituri prag" (liminare ) şi ceremoniilor de încorporare a noii lumi "ritualuri de agregare" (postliminare ) .
Referindu-mă la ritul de trecere a copilelor la stadiul de femei de măritat atestat de către folclorul românesc din Munţii Apuseni, voi exemplifica pe rând fiecare etapă a unui astfel de ceremonii:
Astfel, în prima fază, cea de separare de statutul trecut, în seara zilei când era sărbătorit Sântoader, fetele de 14 ani se spălau pe cap pentru prima dată cu leşie din parlangina, iarba cu miros plăcut, pe care o purtau femeile în sân. Apoi, începând de atunci, îşi puteau aranja părului cu cărare pe mijloc, ceea ce marchează trecerea rituală a unui important prag: împlinirea vârstei de 14 ani şi intrarea lor în categoria fetelor de măritat.
Faza de tranziţie, perioada dintre stadii în care persoana a plecat de la vechiul statut însă nu a intrat încă în stadiul următor, durează în acest caz de la Santoader până în prima zi de Pasti. Astfel, deşi primul pas spre noul statut a fost făcut prin obţinerea dreptului de a se pieptăna într-un alt mod decât o putea face până atunci, totuşi, nu este recunoscută oficial de către comunitate ca fiind în rândul fetelor de măritat decât după ce va intra în horă pentru prima dată de Paşti.
În ultima fază, cea a ritualurilor de agregare, intrarea fecioarei în ierarhia socială a femeii, cu datorii şi drepturi imprescriptibile, se face printr-un act solemn de investire publică a nubilităţii, numit de tradiţie: "intrarea în horă". Treapta nubilităţii, în ordine socială, o conferă de fapt dansul sacru horal.
Însă, odată cu intrarea în horă, nu se conferă nubilei numai păşirea oficială în societatea propriu-zisă a oamenilor cu drepturi şi datorii conjugale consacrate, ci totodată şi iniţierea în lumea dragostei permise şi maritale, motiv pentru care fata, înaintea jocului pascal practică "descântecul horei", pe care apoi îl va repeta, de câte ori va avea nevoie în viaţă, până se va mărita. Descântecul horei, care se face în ajun (sâmbătă seara, pentru hora de duminică ) constă în descântarea şi "risipirea foilor de floarea dragostei (busuioc ), pe drum, în calea flăcăilor" râvniţi de inima tinerei.
În vremurile moderne, tehnologia şi industrializarea au dăruit multe lucruri utile societăţii, însă în acelaşi timp a îndepărtat omul de natură, acesta pierzându-şi astfel conexiunea cu spiritul şi cu trupul lui, fiind în dizarmonie cu el însuşi şi cu tot ce-l înconjoară. Lumea în care trăim creează din ce în ce mai mult stres, tensiune şi boală. Este ceea ce William Reich numea "plagă emoţională" care adesea îndeamnă la acte de violenţă socială, pe scală mai mică sau mai mare. Aceasta a afectat individualitatea şi colectivitatea prin împiedicarea dezvoltării omului ca fiinţă, creând imaturitate şi o lipsă de conexiune cu natura. E ceea ce se numeşte moarte de dragul distrugerii ca opus al morţii care, conform ritualurilor de trecere, dă naştere la o altă viaţă.
Individul trăieşte din ce în ce mai multe crize existenţiale prin care de multe ori trece fără să aibă sprijinul colectivităţii de care aparţine, pentru că spiritul de grup în societatea zilelor noastre este mult aplatizat. Depăşiţi de problemele cu care se confruntă, neînţelegând sensul a tot ce li se întâmplă, tot mai mulţi oameni apelează la psihoterapie din dorinţa de a-şi rezolva problemele pe care le au.
Sensul, care altă dată era dat de către riturile de trecere, este acum căutat în psihoterapie, care are rolul de a acompania individul în căutarea sensului pierdut sau poate nicicând aflat. Astfel, se mediază trecerea ritualizată care va ajuta omul să crească şi să devină. Punându-l faţă în faţă cu propriile emoţii negative şi suferinţe, clientul trece de la statul de deţinut al propriei închisori de probleme, mai mult sau mai puţin conştiente, la omul responsabil de propria lui viaţă. Privită din această perspectivă, psihoterapia poate fi considerată ca fiind un proces iniţiatic. Chiar dacă ritualurile în terapie se pot realiza şi atunci când este vorba de o terapie unu la unu, în cadrul terapiei de grup, folosirea riturilor va fi foarte eficientă pentru a încheia etape, deschizând astfel calea către noi posibilităţi. Prezenţa grupului joacă rolul comunităţii sociale, care susţine şi validează ritualul în sine.
Un astfel de ritual de trecere, însă în acelaşi timp şi de vindecare, pentru că permite oportunitatea de exprimare a furiei şi a altor emoţii reprimate, ce se poate realiza în cadrul terapiei de grup, este ritualul de trecere de la statutul de copil la cel de adult, prin eliminarea acelei părţi negative pe care fiecare dintre noi a preluat-o de la părinţii săi şi o poartă inconştient în el, împiedicându-l să fie aşa cum simte.
Acest ritual se desfăşoară în următoarele etape:
- Etapa 1: Cu ochii închişi, se identifică cea mai mare nemulţumire sau reproş faţă de tată şi când fiecare dintre membrii grupului simte, scrie o frază sau un cuvânt care exprimă acest defect major al părintelui.
Apoi, terapeutul, face portretul negativ al tatălui grupului prin citirea tuturor cuvintelor înscrise, iar în tot acest timp, membrii grupului se eliberează de tot ce au purtat atâta timp negativ de la tatăl lor, fie prin lacrimi, fie scuturându-se simbolic de povara pe care au purtat-o de-a lungul timpului cu ei.
- Etapa 2: Se repetă paşii de mai sus, însă de această dată cea vizată e mama.
- Etapa 3: Dintre colegi, se formează o pereche care reprezintă pe mama şi pe tata din trecut şi o alta care reprezintă părinţii din prezent. Perechea 2 se aşează în faţa perechii dintâi, formându-se un coridor de trecere. Fiecare se opreşte mai întâi între părinţii trecutului spunându-le pe rând "Te urăsc pentru că..., dar te iert fiindcă...", apoi se îndreaptă către mama şi tata din prezent, cărora poate să le mai adreseze câteva gânduri sau nu, şi trece prin tunel, după care ajuns în faţă, se întoarce către sală şi-şi spune numele, asociindu-se pe ei însuşi cu un cuvânt sau o sintagmă.
- Etapa 4: De-ndată ce fiecare a trecut prin tunelul timpului, terapeutul deschide uşa către o nouă viaţă şi toţi membrii grupului se îndreaptă către existenţa liberă ce îi aşteaptă afară.
- Etapa 5: Întorşi în sală, se formează un cerc, în mijlocul căruia vin pe rând toţi cei din grup, prezen-tându-şi în faţa tuturor "contractul" pentru noua viaţă.
- Etapa 6: Fiecare persoană îşi cântă la mulţi ani şi pe melodia aleasă, întreg grupul dansează, aducând bucuria în viaţa lor încă de la primele minute ale noii lor existenţe.
"Ciclul morţii şi regenerării reflectă tranziţiile constante ale vieţii noastre şi dacă este recunoscut şi dovedit conştient poate deschide cuiva orizontul posibilităţilor, oferindu-i o hartă utilă evoluţiei vieţii sale. " afirma Christina Grof.
BIBLIOGRAFIE:
1. Eliade, Mircea (1995 ), Sacru şi profan, Editura Humanitas, Bucureşti
2. Filipoiu, Maria (2009 ), Tradiţii creştine şi ritualuri populare româneşti, Editura Paideia, Bucureşti
3. Van der Hart, Onno (1983 ), Rituals in psychotherapy: transition and continuity, New York, Irvingtone Publishers
4. Van Genep, Arnold (1996 ), Ritualuri de trecere, Editura POLIROM, Iaşi
5. http://www.dacii.ro
Din perspectivă psihologică, conform terapeutului gestalt, Fritz Perls, riturile sunt expresia nevoii umane de a aparţine, de a face parte dintr-un grup.
Ceremoniile sunt acte simbolice şi stereotipe ale interacţiunii membrilor unei comunităţi. Oamenii îşi pot exprima prin intermediul acestora ideologiile, opiniile, valorile, normele şi emoţiile.
Bernstein (1964 ) vorbeşte despre mai multe funcţii simbolice ale ritualului. Prin intermediul acestuia, individul este integrat într-o nouă ordine socială, respectă ierahia deja stabilită de către strămoşii săi şi reînvie de fiecare dată ritul. În particular, se produce o mai adâncă acceptare a procedurii folosite pentru perpetuarea ordinii, continuităţii şi menţinerea granitelor care controlează ierahia socială.
Ritualurile de trecere indică individului că ceea ce trăieşte are un sens. Ele îl repun în legătură cu misterele vieţii şi morţii şi îi aduc aminte fără încetare că dimensiunea sacrului face parte din viaţa şi îl ajută pe om în aceste etape care sunt de fapt crize de evoluţie necesare şi benefice care îi afectează pe toţi în momentele cheie ale vieţii. Ceea ce este important e că întreaga comunitatea vine să susţină fiecare membru al grupului care este actorul principal al unor astfel de ceremonii.
Ritualurile ţintesc să producă schimbări în conştiinţa celui pentru care se realizează acestea. În acest context, Levi Strauss (1963 ) spune că simbolicul actelor concrete este ceea ce penetrează, de fapt, ecranul conştiinţei, pentru ca mai apoi mesajul să poată fi dus mai departe către inconştient.
Conform lui Arnold Van Gennep (1996 ), riturile de trecere au următoarea structură: separarea, tranziţia şi reîncorporarea. Acesta numeşte ritualurilor săvârşite pentru separarea de ordinea trecută "ritualuri preliminare", celor executate în timpul stadiului de tranziţie "rituri prag" (liminare ) şi ceremoniilor de încorporare a noii lumi "ritualuri de agregare" (postliminare ) .
Referindu-mă la ritul de trecere a copilelor la stadiul de femei de măritat atestat de către folclorul românesc din Munţii Apuseni, voi exemplifica pe rând fiecare etapă a unui astfel de ceremonii:
Astfel, în prima fază, cea de separare de statutul trecut, în seara zilei când era sărbătorit Sântoader, fetele de 14 ani se spălau pe cap pentru prima dată cu leşie din parlangina, iarba cu miros plăcut, pe care o purtau femeile în sân. Apoi, începând de atunci, îşi puteau aranja părului cu cărare pe mijloc, ceea ce marchează trecerea rituală a unui important prag: împlinirea vârstei de 14 ani şi intrarea lor în categoria fetelor de măritat.
Faza de tranziţie, perioada dintre stadii în care persoana a plecat de la vechiul statut însă nu a intrat încă în stadiul următor, durează în acest caz de la Santoader până în prima zi de Pasti. Astfel, deşi primul pas spre noul statut a fost făcut prin obţinerea dreptului de a se pieptăna într-un alt mod decât o putea face până atunci, totuşi, nu este recunoscută oficial de către comunitate ca fiind în rândul fetelor de măritat decât după ce va intra în horă pentru prima dată de Paşti.
În ultima fază, cea a ritualurilor de agregare, intrarea fecioarei în ierarhia socială a femeii, cu datorii şi drepturi imprescriptibile, se face printr-un act solemn de investire publică a nubilităţii, numit de tradiţie: "intrarea în horă". Treapta nubilităţii, în ordine socială, o conferă de fapt dansul sacru horal.
Însă, odată cu intrarea în horă, nu se conferă nubilei numai păşirea oficială în societatea propriu-zisă a oamenilor cu drepturi şi datorii conjugale consacrate, ci totodată şi iniţierea în lumea dragostei permise şi maritale, motiv pentru care fata, înaintea jocului pascal practică "descântecul horei", pe care apoi îl va repeta, de câte ori va avea nevoie în viaţă, până se va mărita. Descântecul horei, care se face în ajun (sâmbătă seara, pentru hora de duminică ) constă în descântarea şi "risipirea foilor de floarea dragostei (busuioc ), pe drum, în calea flăcăilor" râvniţi de inima tinerei.
În vremurile moderne, tehnologia şi industrializarea au dăruit multe lucruri utile societăţii, însă în acelaşi timp a îndepărtat omul de natură, acesta pierzându-şi astfel conexiunea cu spiritul şi cu trupul lui, fiind în dizarmonie cu el însuşi şi cu tot ce-l înconjoară. Lumea în care trăim creează din ce în ce mai mult stres, tensiune şi boală. Este ceea ce William Reich numea "plagă emoţională" care adesea îndeamnă la acte de violenţă socială, pe scală mai mică sau mai mare. Aceasta a afectat individualitatea şi colectivitatea prin împiedicarea dezvoltării omului ca fiinţă, creând imaturitate şi o lipsă de conexiune cu natura. E ceea ce se numeşte moarte de dragul distrugerii ca opus al morţii care, conform ritualurilor de trecere, dă naştere la o altă viaţă.
Individul trăieşte din ce în ce mai multe crize existenţiale prin care de multe ori trece fără să aibă sprijinul colectivităţii de care aparţine, pentru că spiritul de grup în societatea zilelor noastre este mult aplatizat. Depăşiţi de problemele cu care se confruntă, neînţelegând sensul a tot ce li se întâmplă, tot mai mulţi oameni apelează la psihoterapie din dorinţa de a-şi rezolva problemele pe care le au.
Sensul, care altă dată era dat de către riturile de trecere, este acum căutat în psihoterapie, care are rolul de a acompania individul în căutarea sensului pierdut sau poate nicicând aflat. Astfel, se mediază trecerea ritualizată care va ajuta omul să crească şi să devină. Punându-l faţă în faţă cu propriile emoţii negative şi suferinţe, clientul trece de la statul de deţinut al propriei închisori de probleme, mai mult sau mai puţin conştiente, la omul responsabil de propria lui viaţă. Privită din această perspectivă, psihoterapia poate fi considerată ca fiind un proces iniţiatic. Chiar dacă ritualurile în terapie se pot realiza şi atunci când este vorba de o terapie unu la unu, în cadrul terapiei de grup, folosirea riturilor va fi foarte eficientă pentru a încheia etape, deschizând astfel calea către noi posibilităţi. Prezenţa grupului joacă rolul comunităţii sociale, care susţine şi validează ritualul în sine.
Un astfel de ritual de trecere, însă în acelaşi timp şi de vindecare, pentru că permite oportunitatea de exprimare a furiei şi a altor emoţii reprimate, ce se poate realiza în cadrul terapiei de grup, este ritualul de trecere de la statutul de copil la cel de adult, prin eliminarea acelei părţi negative pe care fiecare dintre noi a preluat-o de la părinţii săi şi o poartă inconştient în el, împiedicându-l să fie aşa cum simte.
Acest ritual se desfăşoară în următoarele etape:
- Etapa 1: Cu ochii închişi, se identifică cea mai mare nemulţumire sau reproş faţă de tată şi când fiecare dintre membrii grupului simte, scrie o frază sau un cuvânt care exprimă acest defect major al părintelui.
Apoi, terapeutul, face portretul negativ al tatălui grupului prin citirea tuturor cuvintelor înscrise, iar în tot acest timp, membrii grupului se eliberează de tot ce au purtat atâta timp negativ de la tatăl lor, fie prin lacrimi, fie scuturându-se simbolic de povara pe care au purtat-o de-a lungul timpului cu ei.
- Etapa 2: Se repetă paşii de mai sus, însă de această dată cea vizată e mama.
- Etapa 3: Dintre colegi, se formează o pereche care reprezintă pe mama şi pe tata din trecut şi o alta care reprezintă părinţii din prezent. Perechea 2 se aşează în faţa perechii dintâi, formându-se un coridor de trecere. Fiecare se opreşte mai întâi între părinţii trecutului spunându-le pe rând "Te urăsc pentru că..., dar te iert fiindcă...", apoi se îndreaptă către mama şi tata din prezent, cărora poate să le mai adreseze câteva gânduri sau nu, şi trece prin tunel, după care ajuns în faţă, se întoarce către sală şi-şi spune numele, asociindu-se pe ei însuşi cu un cuvânt sau o sintagmă.
- Etapa 4: De-ndată ce fiecare a trecut prin tunelul timpului, terapeutul deschide uşa către o nouă viaţă şi toţi membrii grupului se îndreaptă către existenţa liberă ce îi aşteaptă afară.
- Etapa 5: Întorşi în sală, se formează un cerc, în mijlocul căruia vin pe rând toţi cei din grup, prezen-tându-şi în faţa tuturor "contractul" pentru noua viaţă.
- Etapa 6: Fiecare persoană îşi cântă la mulţi ani şi pe melodia aleasă, întreg grupul dansează, aducând bucuria în viaţa lor încă de la primele minute ale noii lor existenţe.
"Ciclul morţii şi regenerării reflectă tranziţiile constante ale vieţii noastre şi dacă este recunoscut şi dovedit conştient poate deschide cuiva orizontul posibilităţilor, oferindu-i o hartă utilă evoluţiei vieţii sale. " afirma Christina Grof.
BIBLIOGRAFIE:
1. Eliade, Mircea (1995 ), Sacru şi profan, Editura Humanitas, Bucureşti
2. Filipoiu, Maria (2009 ), Tradiţii creştine şi ritualuri populare româneşti, Editura Paideia, Bucureşti
3. Van der Hart, Onno (1983 ), Rituals in psychotherapy: transition and continuity, New York, Irvingtone Publishers
4. Van Genep, Arnold (1996 ), Ritualuri de trecere, Editura POLIROM, Iaşi
5. http://www.dacii.ro
Psihoterapeut Elena Carmen Tuca
Recomandă acest cabinet
