Și totuși… de ce? Cum apare depresia? Ce anume favorizează apariția ei? Ce contribuie la menținerea ei? De ce expuși aceluiași tip de eveniment unii oameni devin deprimați pe când alți nu?

Din păcate specialiștii nu au determinat o cauză unică a depresiei.

Studiile au arătat că persoanele care dezvoltă depresie până la vârsta de 20 de ani au rude de gradul I care au suferit de asemenea de depresie, deci în aceste cazuri factorul genetic pare să joace un rol important. La fel, acest factor genetic se regăsește în cazul persoanelor ce trec prin episoade depresive recurente, dar nu se regăsește în cazul persoanelor ce trec printr-un singur episod depresiv.

S-a arătat de asemenea că persoanele ce au depresie prezintă modificări chimice la nivelul creierului. Substanțele chimice despre care se considera că sunt implicate în apariția depresiei se numesc neurotransmițători și pot fi de trei feluri: serotonină, norepinefrină și dopamină. Tratamentul medicamentos al depresiei are în vedere tocmai refacerea echilibrului acestor substanțe la nivelul creierului.

Persoanele deprimate au un mod particular de a gândi: au un nivel al stimei de sine scăzut, sunt foarte critice cu ele însele. În plus s-a pus în evidență că sunt caracterizate de faptul că au gânduri negative despre ele ("nu sunt bun de nimic", "sunt de neiubit", "merit ce mi se întâmplă" ), despre lume ("ceilalți îmi vor răul", "lumea este un loc nesigur și neplăcut" ) și despre viitor ("nu voi putea să trec niciodată peste asta", "e de nesuportat acum și așa va fi întotdeauna" ) (Beck, 2010 ). Astfel de gânduri rulează permanent în mintea lor ca o muzică de fundal și ajung să fie considerate adevăruri de necontestat. Cea mai mare parte a persoanelor deprimate prezintă însă o combinație a acestor caracteristici.

Bine, veți spune, dar mai devreme vorbeam despre depresie ca de o tristețe extremă eventual însoțită și de alte trăiri negative (stima de sine scăzută, vinovăție ), ce se instalează ca urmare a unor evenimente negative de viață și care persistă dincolo de limitele a ceea ce este considerat obișnuit. Ce legătură au însă gândurile negative cu aceste emoții?

Deși majoritatea oamenilor consideră că rațiunea și simțirea sunt două domenii complet separate, ce uneori pot fi în contradicție unul cu celălalt, specialiștii spun că de fapt noi simțim cum gândim. Că de fapt nu evenimentele în sine duc la apariția emoțiilor ci felul în care interpretăm noi aceste evenimente generează emoțiile. În parte intensitatea emoțiilor negative pe care le simțim se datorează gravității evenimentelor cu care ne confruntăm, dar o altă parte se datorează modului în care gândim despre evenimentul respectiv.

Pentru a înțelege la ce se referă această afirmație vă propun să ne referim la o situație cu care mulți dintre noi s-au întâlnit: am stabilit că la o anumită oră să ne vedem cu un prieten, dar acesta nu apare. Dacă ne gândim: " Nu îi pasă deloc de mine, prietenia noastră nu e importantă pentru el, eu nu valorez nimic pentru el" cel mai probabil ne vom simți supărați, triști, poate iritați. Dacă în schimb după câteva minute ne amintim: "Spunea zilele trecute că are probleme cu mașina, s-ar putea ca din nou să nu reușească să o pornească"- cel mai probabil supărarea și tristețea se vor risipi și vom reveni la o stare de calm. Situația nu s-a schimbat - noi continuăm să ne așteptăm prietenul, iar el în continuare nu apare. Însă, datorită faptului că gândurile noastre asupra situației s-au modificat, cel mai probabil și emoțiile noastre s-au modificat, iar supararea, tristețea și iritarea au lăsat locul calmului.

Gândurile pe care le avem asupra situațiilor cu care ne confruntăm nu influențează numai emoțiile noastre, ci și comportamentele (ceea ce facem sau nu facem ) și reacțiile noastre fiziologice (putem să ne înroșim sau dimpotrivă să pălim, să transpirăm, să tremurăm, să amețim ).

Dacă ne referim din nou la situația anterioară, dacă rămânem la primul gând " Nu îi pasă deloc de mine, prietenia noastră nu e importantă pentru el, eu nu valorez nimic pentru el" este posibil ca altă dată să refuzăm să ne mai întâlnim cu prietenul respectiv și să renunțăm la această prietenie. Acesta ar reprezenta un mod de comportament. Dacă însă gândim: "S-ar putea ca din nou să nu îi pornească mașina"- cel mai probabil comportamentul nostru va fi altul. Spre exemplu, putem atunci când îl întâlnim să îi recomandăm un service auto.

Ioana, este o tânără de 28 de ani frumoasă, inteligentă, în formă fizică bună, apreciată la serviciu de către colegi și manager. Și totuși zilele ei sunt o luptă continuă cu o stare de rău ce pare că nu se mai termină. De ce? Ioana a încheiat în urmă cu câteva luni o relație de 7 ani. Credea că fostul prieten este iubirea vieții ei, că se vor casatori, că vor avea o familie. Desparțirea de el a lăsat-o într-o stare de rău fără margini. Tot viitorul imaginat împreună nu mai există, de fapt pentru ea pare că nu mai există nici un fel de viitor.

Ioana a început să se gândească după despărțirea de prietenul ei: "Este doar vina mea, nu am știut să îl fac fericit. De fapt nu văd nici un motiv pentru care el sau altcineva m-ar iubi. Nu merit să fiu fericită, nu voi fi fericită niciodată. Nu are nici un sens să mă mai zbat. Adevărul e că în viața asta nu o să mă aștepte nimic bun".

Despărțirea de un partener de lungă durată este cu siguranță unul dintre evenimentele cele mai dureroase cu care cineva se poate confrunta în viață. O parte din identitatea noastră este negată, o parte din istoria noastră este aruncată deoparte, iar în ceea ce privește viitorul - și acesta va avea cu totul altă turnură decât cea imaginată până acum. Totuși, gândurile Ioanei, complet negative cu privire la propria persoană și la viitor corespund realității? Este oare doar vina ei că relația cu partenerul s-a sfârșit? Chiar nu există nici un motiv pentru care cineva ar iubi-o? Există oare un mod magic prin care ea să privească în viitor și să descopere cu siguranță că nimic bun nu i se va întampla de acum încolo?

Cel mai probabil răspunsul este nu, cu toate acestea, pentru ea astfel de gânduri sunt adevăruri de necontestat. Iar ca urmare a acestor gânduri, pe lângă tristețea, supărarea, dezamăgirea ce însoțesc de obicei despărțirile, Ioana s-a adâncit în vinovăție, autodepreciere, lipsa de speranță - adică exact acele emoții specifice depresiei. Ca urmare a gândurilor sale de autodepreciere Ioana a devenit din ce în ce mai retrasă - de ce ar mai căuta compania altor oameni, doar nimic bun nu o poate aștepta? Ioana a redus la minimum contactul cu ceilalți - colegi, prieteni, rude, ca urmare și dacă cineva ar aprecia-o cu adevărat nu ar avea ocazia să îi spună sau să îi arate acest lucru. Lipsită de retur pozitiv din partea celor din jur, gândurile negative continuă să se desfășoare nestingherite și să conducă la aceleași emoții negative și la aceleași comportamente dezadaptative. Iată cum se închide cercul vicios al gândurilor disfuncționale, emoțiilor negative și comportamentelor dezadaptative - ce generează la rândul lor noi situații urmate de alte gânduri disfuncționale, emoții negative și comportamente dezadaptative, într-un cuvânt iată cum se instalează depresia.