Descopar pe zi ce trece că una dintre cele mai mari frici ale oamenilor, o frica care "arde" mai ceva ca o boala severa, este frica de singurătate. Oameni sunt deseori ghidați în viața lor de aceasta frica.

Ce înseamnă ghidați? Adică relațiile pe care aleg sa le aibă de fapt nu sunt chiar o alegere, ci mai degrabă simt că trebuie să le aibă, "forțați" într-un fel de frica de singurătate. De aceea ei au contact cu oameni cu care poate de multe ori nu se simt bine, cu care se simt deseori desconsiderați, neluați in seama, neimportanti, si toate astea le accepta ca sa nu se simtă singuri.

La nivelul relațiilor de cuplu sau la nivelul căsniciilor "compromisurile" sunt și mai mari. Multi oameni se simt stigmatizați daca nu sunt căsătoriți sau într-o relație de cuplu, ca și cum a fi singur e unul dintre cele mai rușinoase lucruri în viața, ca și cum daca nu am o relație = sunt singur = am un handicap. Frica de singurătate e intensificată de presiunea socială, de ce cred și zic alții.

Oamenii foarte repede ii vor respinge pe cei care le reflectă propriile frici inconștiente. Nu numai că îi vor respinge, ii vor și critica, arata cu degetul, desconsidera. Acest "mecanism" se observă de multe ori în relațiile dintre părinți și copii. Fricile inconștiente ale părinților ii fac pe aceștia să-și critice, sperie, blameze, forțeze copiii.

Ceea ce simt și mă deranjează când mă uit la un om sau la viața lui are legătură cu mine, nu cu el.