Ceea ce am observat este că în generațiile anterioare (cei care au acum peste 40-50 ani ) era perfect normala ideea ca un copil daca are masa, casă, haine și jucării, este suficient pentru ca el sa fie fericit. Aceasta mentalitate este atât de adânc înrădăcinată, încât noțiunea de contact emoțional profund cu copilul e aproape inexistentă. Ca și cum ar fi o pretenție, un lux, sa ai contact emoțional constant cu copilul tau (ce pretenții are copilul sa se aștepte la așa ceva! ).

Aceasta mentalitate a traumatizat mase de oameni, generație după generație. Un copil pentru a fi psihologic și emoțional sănătos și echilibrat are nevoie de contact emoțional cu părinții, dar în primul rând cu mama. Daca mama nu e disponibila el se îndreaptă către tata. Lipsa conexiunii cu mama îl face pe copil sa sufere enorm până in punctul in care la un moment dat își îngheață sentimentele și nu mai simte, ca sa nu mai simtă durerea disconexiunii, atât de copleșitoare e aceasta durere pentru el.

Lipsa conexiunii (și implicit a iubirii ) îl face pe copil sa se simtă foarte trist, obosit, epuizat, insuficient, incomplet (parca orice ar face ii lipsește o bucată esențială existenței ), nu are forța și energie, nu are chef de viață, e furios sau anxios, nu se poate concentra sau uneori nu-și poate menține atenția, etc. Lipsa conexiunii cu mama apare când mama e absenta emoțional în relația cu copilul (mare atenție aici, copilul nu poate fi păcălit prin a petrece timp cu el dar gândul ne e in alta parte ).

Pentru cei care gandesc ca, ce trăim în copilărie "trece", am o veste proasta. Nu trece, rămâne! Și nu rămâne într-o formă în care noi sa ne dam seama clar ce este, rămâne la nivel inconștient în mare parte, și simți că te doare ceva adanc in sufletul tau, dar nu știi ce...