CUM SE POATE MODIFICA CREIERUL PE SINE IN DOUA SECVENTE

Oamenii pot avea transformari uimitoare, fara operatii, fara medicatie, evidentiaza istorisirile oamenilor de stiinta, medicilor, pacientilor care au profitat doar de capacitatea mult timp necunoscuta a creierului de a se schimb a si vindeca. Unii oameni au avut probleme cerebrale incurabile, altii au fost oameni fara probleme specifice, dar au dorit sa-si imbunatateasca modul de functionare a creierului sau sa pastreze functionarea lui la parametri optimi, in ciuda varstei inaintate. Opinia majoritara era ca, dupa perioada copilariei, creierul se schimba doar odata cu inceputul lungului proces al declinului personal, ca atunci cand celulele cerebrale inceteaza sa se dezvolte in mod normal ori cand sunt distruse sau mor, ele nu pot fi inlocuite. De asemenea se gandea ca era imposibil sa-si modifice structura creierul si sa gaseasca noi modalitati de functionare atunci cand o parte a lui era distrusa. Daca un om de stiinta isi punea intrebarea daca un creier sanatos putea fi imbunatatit sau intretinut prin exrcitii mentale, era invitata sa nu-si piarda timpul. Astazi lucrurile s-au schimbat, multumita descoperirilor cu privire la o caracteristica de baza a creierului si anume neuroplasticitatea. Doua studii de caz 1. O domana considerata „retard mental" cu numele Barbara, descopera ca starea ei se poate imbunatati In copilarie memoria ei auditiva si vizuala s-a situat conform testelor la nivelul de 99%. Lobii ei frontali erau remarcabili de dezvoltati, conferindu-i calitatea de persoana sigura de sine si indrazneata. Dar pentru ca creierul ei era „asimetric" altfel spus toate calitatile exceptionale coexistau cu domenii in care era considerata cu retard mental. Aceasta asimetrie si-a lasat amprenta si asupra trupului ei. Piciorul drept era mai lung decat stangul, pelvisul fiind deplasat din acest motiv. Bratul drept nu s-a indreptat niciodata, partea dreapta fiind mai mare decat stanga. Ochiul stang era considerat mai lenes. Coloana vertebrala era asimetrica si rasucita de scolioza. Capacitatea de invatare era deteriorata. Aria broca, dedicata vorbirii nu functiona normal, avand probleme cu pronuntia cuvintelor. Era incapabila de gandire spatiala pe care oamenii o folosesc cand vor sa se deplaseze, facandu-si in minte o traiectorie imaginara, inainte de a executa miscarile. Gandirea spatiala o folosim pentru formarea unei harti mentale a pozitiei lucrurilor (unde am pus cheile sau cum imi organizez biroul ). Atunci cand exista un deficit de acest fel, peroana functioneaza dupa dictonul, „, ce nu vezi nu exista", caz in care risca sa fie considerata „ingramadita". Pentru aceasta fetita, toate lucrurile cu care se juca trebuiau tinute in fata ei, iar dulapurile si sertarele erau permanent deschise. Permanent ea se ratacea. Datorita chinesteziei deficitare nu putea recunoaste obiectele prin pipaire, nu putea sa tina o cana cu apa fara sa o verse, in special pe patea stanga se lovea si lovea totul. Unghiul viziual era asa de ingust incat daca se uita la o pagina tiparita nu putea sa vada simultan decat cateva litere. Nu facea conexiuni matematiuce, avea dificulktati in intelegerea gramaticii, a logicii si a conexiunii cauza-efect. Nu facea deosebire intre „fratele tatalui" si „tatal fratelui". Pentru ea negatia dubla era un mister imposibil de deslusit. Nu intelegea ceasul, pentru ca nu intelegea relatia dintre acele lui. Nu facea distinctie intre mana stanga si dreapta, nu doar datorita lipsei hartii spatiale, ci si pentru ca nu intelegea relatia dintre „stanga" si „dreapta". Nu facea legatura dintre comportament si consecinbtele lui. In scoala traiectoria ei a fost foarte haotica. Intelegea timpul retrospectiv, ca timp pierdut. Punea evenimentele, cap la cap si repeta ce s-a intamplat ca sa le dea o noima. Nu putea avea mai mult de o relatie la un moment dat. ce i-a necajit cel mai rau viata, a fost indoiala cronica si nesiguranta, pe care le resimtea fata de orice. Isi spunea: „ Traiesc in ceata, iar lumea nu e mai solida decat vata de zahar." In anii 1950 nu era obisnuita vizita la psiholog, medic sau profesor de educatie speciala. Exprimarea era: " Nu ai ajuns la liman, asta e!" Atunci discutia era: „ esti stralucit, mediocru, incet la minte sau handicapat mental." Dar cu un extraordinar efort mental, cu multa repetitie a reusit sa dobandeasca gandire abstracta. A ajuns studenta la Universitatea Guelp, cu intentia de a studia comportamentul infantil, sperand ca-si va rezolva propria problema, pentru ca in familia ei se adoptase atitudine:" Daca ai o problema, rezolv-o si O sa reusesti, nu exista niciun dubiu." Dar si la Universitate, disparitatile ei mentale serioase au iesit in evidenta. Citea un articol de douazeci de ori sa inteleaga ceva. Observand determinarea ei si remarcabila capacitate de a prinde indicii nonverbale in laboratorul de observare al copiilor, profesorii au invitat-o sa predea si apoi a fost acceptata la doctorat, la Ontario Institut for Studies in Education (OISE ). Primul care i-a inteles problema a fost Joshua Cohen, un doctorand foarte dotat, dar cu handicap de invatare la randul lui. Teza ei de doctorat a avut tema -„ handicapul de invatare la copii", iar studiul ei a aratat ca folosind metoda compensatiilor nu exista un progres real. A descoperit cartea lui Aleksandr Luria, fondatorul neuropsihologiei care trata copii si adulti care nu puteau face asocieri libere, ca si Barbara, dar care isi intelegeau defectele si doreau sa le corecteze si isi doreau sa traiasca, nu doar sa existe. In acel moment, Barbara a inteles ca parca descrie viata ei. A avut un moment, cand dupa atata munca mentala, a vrut sa se sinucida la douazeci si opt de ani si inca in scoala postuniversitara. Dar a ajuns totusi la concluzia ca merita sa mai lupte. Dupa aceasta traire a descoperit in studiul ei caracteristica creierului de care avea nevoie sa stie - neuroplasticitatea, ce o putea ajuta pe sa modifice structura creierului. Atunci s-a simtit lovita ca de trasnet, crescandu-i speranta ca poate inlocui „compensatiile" cu altceva mult mai eficient. De atunci a inceput sa-si creeze propriile exercitii mentale, exersand functia cea mai slabita - relatia reciproca a simbolurilor. Un exemplu ar fi sa citeasca sute de cadrane de ceas care aratau diverse ore. Dupa sute de ore de exersari a observat imbunatatiri substantiale, incepand sa inteleaga gramatica, matematica si logica. Cel mai important, putrea pricepe mai repede ce-i spun oamenii cand i se adresau. Barbara s-a casatorit cu Joshua Cohen, in 1980 si impreuna au infiintat la Toronto Scoala Arrowsmith. Desi multi puneau la indoiala munca ei, ea nu s-a dat batuta. Ajuta sute de copii, adolescenti, tineri si adulti cu eticheta „handicap de invatare" cu ajutorul tehnicilor bazate pe neuroplasticitate sa-si atinga potentialul in asigurarea succesului lor in mai multe paliere. De exemplu a folosit exercitii cerebrale pentru a salva un artist talentat la desen si simtul culorilor, dar manifesta o foarte slaba abilitate de a recunoaste forma obiectelor. Aceasta abordare are implicatii majore in educatie. Daca s-ar face evaluari bazate pe zonele cerebrale pentru identificarea „verigii slabe", am fi mai atenti cand am spune despre cineva ca are frica de esec, de reusita, de competitie si altele, iar persoanele ar simti o imensa eliberare daca ar putea avea acces la exercitii de tipul Arrowsmith. In ceea ce priveste examinarile postmortem, ele au aratat ca educatia mareste numarul de ramuri care conecteaza neuronii, al caroro efect este o departare a neuronilor unii de altii, conducand la o crestere a volumului si grosimii cortexului. Chiar putem intelege cum creierul este ca un muschi si se dezvolta cu ajutorul exercitiilor si aceasta nu este o metafora. Aceasta este Barbara Arrowsmith Young. 2. Un barbat, ii vom spune C. era repetitiv atras de femei care erau angajate in relatii cu alti barbati, erau pretentioase, posesive si manifestau o cruzime care il facea sa se simta efeminat. Mama lui a fost alcoolica, traise in lipsuri, era seducatoare si predispusa la izbucniri emotionale violente de-a lungul copilariei lui. Rolul lui era sa o linisteasca. Cand tata era prezent el se simtea cu rasuflarea taiata, incercand sa opreasca certurile dintre ei. In cele din urma parintii au divortat. In copilarie avea furie fata de parinti, pe care o inabusea. Ca oameni avem un spectru larg al plasticitatii sexuale in sensul ca suntem deosebiti cu privire la locurile din corpul nostru unde simtim excitatie sexuala si cu privire la cine si ce ne atrage. Plasticitatea sexuala, pare sa-si atinga apogeul la oameni care au avut mai multi parteneri diferiti, invatand sa se adapteze la fiecare noua persoana. Sa ne gandim la plasticitatea necesara cuplurilor casatorite la douazeci de ani si acum au saizeci, cat de mult s-au schimbat in timp, iar libidoul lor s-a schimbat si au ramas atrasi unul de celalalt. Este rezonabil ca omul sa-si puna intrabarea daca plasticitatea sexuala umana este legata de neuroplasticitate. Structura cerebrala care regleaza sexualitatea este hipotalamusul. Plasticitatea exista in hipocamp (unde amintirea pe termen scurt devine amintire pe termen lung ), ca si in regiunile care controleaza respiratia, prelucreaza senzatiile primitive si proceseaza durerea. Ea se afla la nivelul maduvei spinarii, dupa demonstratiile oamenilor de stiinta. Merzenich spune:" Nu poti avea plasticitate in izolare". Experimentele lui au aratat ca, daca un sitem cerebral se schimba, sistemele legate de el se schimba si ele. El a aratat ca hartile cerebrale simple sunt guvernate de aceleasi principii plastice, ca si cele complexe. Freud a descoperit ca abuzul sexual, in diverse forme in copilarie este nociv in multe feluri, unul dintre ele fiind acela ca modeleaza ulterior atractiile si gandurile sexuale. Copiii dezvolta atasament fata de parinti. Daca parintele este cald, bland, protector, copilul va capata gustul pentru acest tip de relatii si pentru mai tarziu. Daca parintele este neutru, rece, distant, egoist, ambivalent, haotic, mai tarziu cand creste poate cauta la un partener adult tendinte similare. Pot fi insa si exceptii, dar studiile arata ca sabloanele timpurii ale relatiilor pot fi cablate in creierul nostru si se repeta la varsta adulta. Asa se face ca multe aspecte ale scenariului sexual al lui C. sunt repetari ale situatiilor traumatiuzante din copilaria sa. In timpul stadiilor dezvoltarii sexuale se dezvolta sisteme si harti cerebrale cu ajutorul stimularii persoanelor din jur. De aceea in perioada romantica iubitii se adreseaza folosind cuvinte pe care le foloseau mamele in primele luni de viata. „dulceata mea", „iubi", „puiule", pentru ca dupa cercetarile lui Freud si descoperirile de mai tarziu asa se formeaza prima experienta despre a fi iubit si ingrijit, pe care o cautam mai tarziu in viata de adult. Furnizorii de pornografie de asemenea, ca si factor de mediu, satisfac una dintre cerintele sine qua non ale schimbarii neuroplastice. Ei ii fac pe oameni sa creada ca ei duc o batalie cu represiunea sexuala, tabuurile si teama, sustinand ca scopul lor este eliberarea instinctelor umane naturale inabusite, dar in realitate continutul pornografic ilustreaza progresul unui gust dobandit si cum poate fi reconfigurat un creier. Spre sfarsitul anilor 1990, cand pornografia exploda odata cu internetul, studiile spun ca multi barbati au resimtit modelarea gusturilor sexuale, ceea ce le-a afecat potenta sexuala si relatiile cu partenerele lor. Inainte de urmarirea materialelor pornografice, era barbati grijulii, placuti, integrati social si cu casnicii reusite. Cu timpul au devenit mai interesati sa faca sex decat dragoste, datorita scenariilor pe care le-au „downloadat" in creier. Faptul ca pornografia creaza dependenta, nu este o metrafora. Si ca toate dependentele psihice si aceasta implica schimbare neuroplastica a hartilor cerebrale, ca la Asociatia Alcoolicilor Anonimi - „ Sunt X si sunt alcoolic". In termeni de plasticitate, ei au dreptate. Una dintre conditiile necesare modificarii neuroplatice a hartilor cerebrale este intensificarea atentiei. Ce face de fapt pornografia? Scoate masca de pe unele tipare formate in stadiile initiale ale dezvoltarii sexuale, formand o noua retea in care toate acestea sunt cablate impreuna. In cercetarile doctorului Robert Heath, un electrod a fost implantat in regiunea septala s sistemului limbic unde este „centrul placerii" si a fost pus sub presiune. Pacientii au trait o euforie atat de intensa incat nu doreau sa se finalizeze experimentul. Acesti centri activati fac parte din sistemul de recompense a creierului, sistemul mesolimbic cu dopamina.

In acest caz invatul si dezvatul poseda chimii diferite:

- Cand invatam neuronii se cableaza impreuna si se petrece un proces chimic ce se numeste „potentiere pe termen lung" ce intareste conexiunile dintre neuroni.

- Cand dezvatam are loc ceea ce numim „depresiune pe termen lung", caz in care se slabesc neuronii.

In cazul domnului C. intelegerea dezvatarii si a finetii plasticitatii cerebrale a fost salvatoare pentru el. A observat ca atunci cand s-a dus la colegiu s-a trezit retraindu-si experienta din perioada critica. A fost prins in doua capcane plastice: - Relatia cu o femeie grijulie, stabila, care l-ar fi putut ajuta sa se dezvete de femeile-problema si sa invete noi cai de a iubi, insa aceasta nu-l excita, desi si-ar fi dorit - Relatia chinuitoare cu femei care combinau sexul cu agresiunea. Desi senzatia ca actul sexual era o activitate violenta il deranja, ii placea in egala masura. In acest caz s-au reunit doua harti cerebrale - cea pentru sex si cea pentru violenta. Acest lucru produce „distonie focala". Asa se face ca atunci cand el se gandea la sex, se gandea si la violenta. Asa s-a contopit iubirea cu agresiunea datorita experientelor timpurii din familia lui. Sedintele de psihoterapie au ajutat la diferentierea celor doua harti, fapt ce l-a ajutat sa ajunga sa traiasca o relatie de cuplu satisfacatoare. Sper ca partial, v-am atras atentia spre neuroplaticitatea creierului care poate fi atat de benefica in invatare si dezvatare.

Referinte bibliografice:

- Creierul se transforma, Dr. Norman Doidge

- Teoria psihanalitica a nevrozei, Otto Fenichel