În societatea de azi e mai "ușor" să pleci, să nu-ți asumi nimic, și mai greu e să rămâi să lupți pentru ceea ce ai. Separarea poate să crească suferința, umilința, scade stima de sine, aduce neîncredere și nesiguranță. Te poți simți dat la o parte, abandonat, rănit, furios, trist, te crezi pierdut, neînțeles, simți că viața nu merită trăită, dar, persoana care se află într-o astfel de situație pierde din vedere faptul că separarea aduce un nou început și o nouă oportunitatea de a avea o viață mai bună.

           Suferința ne poate trezi la realitate. Vom accepta că oamenii nu pot fi controlați, că schimbarea noastră duce implicit la schimbarea celorlalți, că noi putem să ne controlăm emoțiile, iar mai apoi, putem descoperi că vom dori să "respirăm" din nou și că suntem dispuși să reînvățăm să iubim viața. Separarea ne poate întoarce spre noi: cine suntem, cine mai suntem, ce ne place să facem sau să fim. A ne izola înseamnă retragerea socială, întreținerea depresiei, mascând starea de deprimare prin care trecem, amânăm să cerem ajutor, iar negarea suferinței poate amâna procesul vindecării.

           Adler spunea că totul poate fi altfel.

          Înainte de a începe o nouă relație e bine să ne facem o evaluare a experienței trecute pentru a ușura calea către o nouă relație. Oricine are dreptul să investească într-o nouă relație care poate să-i descopere acele abilități pe care până atunci nu știa că la are.

           Pentru a putea trece mai ușor peste separare, ne putem pune următoarea întrebare: care-i partea mea de contribuție în acest "coșmar", am contribuit și eu (neconștient ) spre separare, au fost situații când nu am satisfăcut nevoile psihologice celuilalt, și atunci starea noastră de nefericire ar putea dura mai puțin, iar asumarea părții de responsabilitate va grăbi vindecarea și restaurarea Eului și găsirea de noi sensuri.

           Asumă-ți riscul de a intra din nou pe "terenul vieții".