Cea mai mare contribuţie la modelarea comportamentelor şi la dezvoltarea personalităţii o are familia. Copilul învaţă nu numai din ceea ce i se spune, ci şi din comportamentul părinţilor. Dacă îţi minţi copilul, şi el va învăţa la rândul lui să mintă. De aceea prima regulă este ascultarea. Apoi o altă regulă este să nu minţi copilul sau să nu-l păcăleşti - cum spun de multe ori părinţii. Cei mai mulţi părinţi încearcă să le imprime copiilor anumite valori moral-religioase şi anume să nu mintă. Această poruncă, este de cele mai multe ori cea mai importantă. Părintele cere, adesea autoritar sau foarte serios, copilului să nu-l mintă, dar ceea ce face părintele în viaţa de zi cu zi, de multe ori, este minciuna, pentru că: el minte prin omisiune, îl păcăleşte, încearcă să-i nege curiozitatea copilului sau nevoile. El învaţă nu numai din ceea ce i se spune, ci învaţă şi din comportamentul părinţilor.
Anumite comportamente pot să apară dintr-un deficit al sentimentului de comuniune socială, care, aproape întotdeauna, este reductibil la răsfăţul din copilărie sau la dorinţa fierbinte de a fi răsfăţat şi de a fi scutit de imperativele vieţii. În creşterea şi dezvolatarea copilului, mama poate fi văzută ca un ghid primordial şi de o importanţă deosebită. Relaţia ei cu copilul este una de strânsă cooperare (comuniune de viaţă şi de muncă ), profitabilă pentru ambele părţi. Tatăl, ceilalţi membri ai familiei, rudele şi vecinii trebuie să favorizeze această cooperare, antrenându-l pe copil să devină un părtaş la colaborare egal în drepturi. Cu cât copilul va fi mai impresionat de onestitatea şi colaborarea celorlalţi, cu atât el va fi mai înclinat la viaţa în comun şi la colaborarea spontană. El va pune în serviciul cooperării tot ceea ce posedă. Acolo unde, însă, mama arată o afecţiune cu totul exagerată şi face totul pentru copil, el va fi mai degrabă înclinat să se dezvolte în mod negativ (exploatator ) şi să aştepte totul de la ceilalţi. El se va situa mereu în centrul atenţiei şi se va strădui să-i pună pe toţi ceilalţi în serviciul său. El va dezvolta tendinţe egoiste şi va considera că este dreptul său să fie răsfăţat în permanenţă de ei, să primească şi nu să dea. Iar atunci când nu va primi, el va fi tentat să mintă. Obişnuiţi că li se cuvine orice, vor recurge la orice mijloc pentru a obţine ceea ce vor, inclusiv minciuna. Prin răsfăţ copilul nu va învaţa să îşi înfrâneze dorinţele, sau să le amâne. Familia, îndeosebi mama, ar fi necesar să înţeleagă că dragostea ei pentru copil nu trebuie dusă până la răsfăţ. Nu există rău mai mare decât răsfăţarea copiilor, cu consecinţele care decurg de aici.
Un copil ajunge să mintă observând anumite greşeli utilizate de către părinţi care nu le dau o importanţă deosebită sau nu le consideră ca fiind greşite, ca de exemplu: manifestările de indulgenţă şi anume răsfăţul, îngăduinţa exagerată, lipsa de supraveghere şi de control, manifestările de o excesivă severitate prin aplicarea de pedepse aspre, exagerate, care generează teamă, restricţii absurde care oricum vor fi încălcate de către copil, rigiditate prin lipsa de afecţiune, lipsa de încredere, umilinţa, critica, blamarea, ameninţarea sau mituirea. Exemplul personal negativ dat de către părinţi copiilor prin promisiuni neîndeplinite sau amânate, atitudinea incorectă faţă de munca proprie şi a celorlalţi, folosirea în anumite împrejurări a minciunii reprezintă, de asemenea, greşeli care conduc la folosirea minciunii.
În educaţia copiilor o foarte mare importanţă o are exemplul pe care îl dă părintele. Dacă între comportamentul părintelui şi regulile pe care le recomandă copilului său există discrepanţe, atunci copilul nu va interioriza convingerea că trebuie să le urmeze. Lipsa de înţelegere între oamenii care participă la educaţia copilului şi metodele pe care le folosesc duc la importante tensiuni în conştiinţa copilului şi implicit la dezechilibre majore. Cerându-i anumite lucruri de către persoane importante din viaţa sa, copilul va încerca să satisfacă ambele părţi, şi atunci când va fi depăşit de situaţie va fi tentat să mintă. Unii părinţi adoptând un stil parental autoritar, încalcă multe din nevoile fireşti ale copilului. Fiecare individ are anumite nevoi care trebuiesc satisfăcute. În caz contrar, copilul, adolescentul, adultul va încerca şi va căuta să şi le satisfacă singur. Nu este bine să punem prea mare presiune pe copil, cum nu e bine să punem prea mare presiune pe o relaţie, pe un partener, pe soţ sau soţie. Restricţile cât şi constrângerile de orice formă ar fi ele nu fac decât să slăbească autoritatea părinţilor, împingând copilul către minciună. La fel şi pedeapsa aplicată trebuie să fie în raport cu fapta comisă. Sancţiunile îl fac şi mai dornic de putere pe copil. Pedeapsa nu îl învaţă pe copil un comportament nou, nu ajută la dezvoltarea copilului ci duce la inhibarea acestuia şi la apariţia unor reacţii emoţionale de genul: frică, anxietate, frustrare, resentimente etc. Toate aceste consecinţe afective pot favoriza instalarea unei stări psihice negative şi anume pierderea încrederii în sine, blocarea iniţiativei şi a libertăţii de acţiune. Este necesar ca părinţii să discearnă cu atenţie când şi cum să pedepsească un copil pentru ca acesta să nu îşi piardă încrederea în judecata părintească. Dacă părinţii sunt drepţi, copilul nu va încălca recomandările şi sugestiile lor.
Cele mai eficiente căi de a ajuta copilul să îşi îmbunătăţească comportamentul sunt reducerea utilităţii comportamentului şi să-l ajutăm pe copil să se simtă mai bine cu sine. Poate ar fi bine dacă am face distincţia dintre pedepsă ca tehnică de modificare a comportamentului şi pedeapsă ca reacţie la comportamentul nedorit al copilului. Autoritatea înseamnă dominare, adică o persoană are putere asupra alteia. Între egali nu poate exista o astfel de relaţie. Dominarea - forţa, puterea - trebuie înlocuite cu tehnici de influenţare bazate pe egalitate.
Lipsa de comunicare între părinţi şi copii generează timiditate dar şi lipsa de încredere în capacitatea copilului de a fi util sau de a putea contribui cu ceva. Vor deveni retraşi şi temători neavînd curajul de a mărturisi o greşeală, pentru a cere un sfat, astfel vor acţiona de capul lor, vor greşi şi vor încerca să ascundă acest lucru. Anturajul copiilor poate să-i ducă la minciună deoarece vor vedea că îi pot ajuta la obţinerea unor avantaje nemeritate sau să scape de unele probleme, ajungând astfel să creadă că minciuna este ceva util. Copiii simt nevoia afecţiunii şi încrederii părinteşti. Ar fi ideal dacă părinţii ar reuşi să îi facă pe copii să le comunice deschis atât realizările cât şi nereuşitele.
Când acordăm prea mare atenţie greşelilor, ne descurajăm copii. Nu putem construi pe slăbiciuni, ci numai pe puncte forte. Dacă tratăm copilul cu egalitate şi respect nu mai e nevoie de sancţiuni. Libertatea implică responsabilităţi (alegi asta, ţi se întâmplă asta ) . Un copil neascultător este un copil descurajat. Încurajarea se centrează pe aprecieri şi întăriri pozitive, evidenţierea pozitivismului în orice situaţie, încrederea în capacitatea copilului de a face faţă problemelor şi greutăţilor, arătându-i că ai încredere, încurajându-l şi prin fapte nu numai prin vorbe. Pe când descurajarea se centrează pe eşecurile şi slăbiciunile copilului, prin evidenţierea negativismului în orice situaţie, acceptarea necondiţionată numai dacă se conformează anumitor standarde, prin lipsa încrederii în capacitatea copilului de a fi util sau de a putea contribui cu ceva. Fiecare copil are nevoie de încurajare continuă aşa cum o plantă are nevoie de apă şi soare. Punctaţi şi mulţumiţi-le pentru onestitate atunci când o fac. Răspundeţi pozitiv la problemele lor. Cea mai bună cale de a educa copii în spiritul adevărului este modelarea lui de a fi onest. Fiţi întotdeauna sinceri cu ei. Nu încercaţi să-i păcăliţi. Educaţia din familie are cea mai mare pondere în ceea ce priveşte formarea conştiinţei morale la copil, de aceea majoritatea cauzelor ce conduc la minciună se găsesc în mediul familial.