" Nu ne putem proteja copii de viaţă, de aceea este important să-i pregătim pentru ea".
Rudolf Dreikurs
Cum să mă comport cu copilul meu ca să mă asculte? Copilul meu este foarte
încăpăţânat. Ce să mă fac cu el?
Sunt întrebări care ne frământă deoarece toţi am vrea să găsim soluţia ideală la problemele ivite obţinând rezultatele dorite. Adevărul este că educarea unui copil reprezintă o muncă foarte dificilă, mai ales prin faptul că rezultatele se culeg mult mai târziu, iar pentru a obţine performanţe în acest domeniu trebuie să fii tot timpul,, pe fază", să răspunzi de fiecare dată în mod adecvat situaţiilor inedite care apar. Este dificil să observi şi să apreciezi întotdeauna, în mod adecvat realizările copilului tău, precum şi să iei o atitudine potrivită atunci când situaţia o cere; dar e bine ca, cel puţin, să fim conştienţi de consecinţele comportamentelor noastre şi să ne străduim să evităm unele greşeli.
Copilul răsfăţat este răzgâiat de familie, în special de mama sa. Îl ţine mereu sub aripa sa protectoare deoarece nu îi poate refuza nicio dorinţă.
Un copil, pe care părinţii îndeosebi mama, încă din primii ani de viaţă l-a scutit de orice sarcină, prestaţie, deci un copil răsfăţat, rareori va fi dispus, chiar şi mai târziu, să-şi pună lucrurile în ordine, să ducă la îndeplinire o sarcină trasată deoarece el trăieşte cu ideea că totul trebuie făcut de ceilalţi. Un copil, căruia i s-a dat de timpuriu ocazia de a impune părinţilor propria-i voinţă, va lăsa să se ghicească opinia că el îi poate întotdeauna domina în viaţă pe ceilalţi. Un copil care, de timpuriu, a fost educat ca egal îndreptăţit la colaborarea în adevăratul sens al termenului, corespunzător cu capacitatea sa de efort, se va strădui întotdeauna, să soluţioneze problememe apărute prin prisma opiniei sale.
Un rol foarte important îl are mama care dă startul dezvoltării copilului, de la ea pornesc primele impulsuri care îl fac pe copil să se prezinte ca parte din întregul vieţii şi să caute contactul pozitiv cu lumea înconjurătoare. Dificultăţi pot să apară atunci când mama se simte neputincioasă, debusolată, sau, cum se întâmplă foarte frecvent în ziua de azi, când mama îşi sustrage copilul de la orice întrajutorare şi cooperare, îl copleşete cu dezmierdări şi drăgălăşenii, acţionează, gândeşte şi vorbeşte în locul copilului, curmând în el orice urmă de dezvoltare, făcându-l dependent de ea şi îl obişnuieşte cu o lume imaginară care nu e a noastră, lume în care pentru copilul răsfăţat, totul este făcut de alţii. Lăsându-se antrenat de acest stil de viaţă, venind cu ideea că totul poate fi obţinut cu uşurinţă, cu ajutor venit din afară, copilul devine ulterior mai mult sau mai puţin incapabil de soluţionarea problemelor vieţii şi, când lucrul acesta se întâmplă, fiind total nepregătit deoarece alţii au făcut în locul lui, el trăieşte o stare de şoc care îl poate împiedica să găsească o soluţie în cazurile mai grave.
Pentru copilul răsfăţat orice pretext este bun pentru a o determina pe mamă să se ocupe de el. El atinge cât se poate de uşor acest ţel al superiorităţii dacă se opune cultivării funcţiei sale, fie prin încăpăţânare, fie prin lipsă de interes, respingând cu vehemenţă orice schimbare a situaţiei care îl satisface. Dacă schimbarea are totuşi loc se pot observa reacţii şi acţiuni potrivnice, care se desfăşoară într-o manieră fie activă fie pasivă (atac sau retragere ) . Copii care sunt răsfăţaţi se simt întotdeauna ameninţaţi în afara anturajului care îi răsfaţă, de parcă s-ar afla pe un teritoriu inamic. Toate trăsăturile de caracter, înainte de toate egoismul şi narcisismul lor trebuie să concorde cu opinia lor despre viaţă, astfel încât aceste trăsături sunt dobândite, "cultivate" şi nu înnăscute.
Dacă urmărim cu atenţie copilul, felul în care el înţelege să fie util acasă, atitudinea pe care o adoptă la şcoală sau modul în care se manifestă la joacă se poate observa capacitatea sa de colaborare cu ceilalţi. Lipsa de interes formele sale de opoziţie, agitaţie, lipsa de concentrare, încercările de a tulbura liniştea în sala de clasă, întârzierile frecvente, tendinţa de a trage chiulul, pierderea rechizitelor, modul de a-şi organiza timpul pentru efectuarea temelor demonstrează o deficitară lipsă de cooperare, ei suferă de un profund sentiment de inferioritate, manifestându-se sub forma timidităţii, a stărilor de agitaţie, nelinişte, teamă, agresivitate etc. Copii care au tendinţa de a minţi le induce o stare de viclenie iar înclinaţia de a fura îşi face apariţia ca o compensare dăunătoare a unui sentiment de frustrare.
Tratarea de pe o poziţie de egalitate nu înseamnă însă a lăsa copilul să facă ce vrea el sau a ne subordona lui. E bine ca acesta să fie conştient de existenţa unor limite şi a unei ierarhii familiale. În relaţia adult-copil nu ar trebui să existe competiţie, nu ar trebui să se pună problema cine e mai tare, cine are întotdeauna dreptate, cine e câştigătorul şi cine e ratatul.
Vine timpul când copilul, aflat în spatele părinţilor va trebui să iasă în faţă să înfrunte cele trei mari probleme: munca, familia şi relaţiile sociale. Succesul va depinde de educaţia pe care a primit-o de-a lungul vieţii.