A juca rolul de părinte pe scena vieţii presupune bucurii, momente unice, dar şi incidente, conflicte, crize care pretind reacţii prompte din partea noastră  aceste reacţii sunt urmate de consecinţe cum ar fi cea de influenţare a încrederii în forţele proprii şi a personalităţii copiilor  în funcţie de cuvinte şi de felul în care le adresăm, îi vom sprijini sau vom contribui la dezvoltarea conflictelor interioare care nu le sunt benefice.
Aptitudinile noastre de comunicare afectuoasă cu copiii au în spate respectul profund faţă de ei. Trebuie să ştim cum să le vorbim ca să ne asculte, dar şi cum să-i ascultăm pentru ca ei să ne vorbească.

Ascultarea empatică
Părinţii sunt nerăbdători cu privire la primele cuvinte pe care copiii le vor pronunţa, aşteaptă acest moment cu bucurie. Pe parcurs însă, cu cât copilul are mai multă autonomie în a se exprima, mesajul transmis involuntar de către părinţi este de a nu se exprima („Vorbeşti prea mult!”, „Nu acum. Nu am timp!", „Lasă-mă, sunt obosit”, „Iar începi?” ). Intră astfel într-un joc disfuncţional în care fie nu ascultă ceea ce copilul are de transmis, fie ascultă parţial (făcând şi altceva în acelaşi timp ). „De multe ori intervin şi nu-l lasă pe copil să termine ce avea de spus pentru că ideea lui este în dezacord total cu ceea ce el, ca părinte crede. Pe măsură ce copilul îi vorbeşte părintelui şi părintele vorbeşte copilului, fiecare urmărind însă ideea proprie fără a asculta ce are de spus celălalt, se construiesc situaţii conflictuale. Comunicarea se blochează la nivelul apărării sau al contraatacului. Copiii nu se simt înţeleşi şi refuză să mai spună ceea ce simt sau ce au făcut la grădiniţă, şcoală, concurs etc, iar părinţii nu înţeleg de ce se întâmplă asta. Ascultându-i empatic, vom auzi sentimentele lor din spatele cuvintelor. Şi chiar dacă nu ne va fi pe plac ce vom auzi, este important să realizăm acel climat de încredere necondiţionată în care să-i încurajăm să-şi împărtăşească chiar şi ideile care vin în dezacord cu ale noastre. Aşa vor învăţa sinceritatea faţă de ei înşişi, dar şi faţă de noi şi de ceilalţi", a explicat psihoterapeutul Ştefania Plai.

Cum construim un climat de încredere?
Răspunsul este unul simplu - prin felul în care ei reacţionează atunci când au de-a face cu idei care nu le sunt pe plac. Cele mai bune exemple sunt chiar ei, părinţii. „Spre exemplu, când un copil strigă, supărat «Te urăsc! Eşti rău pentru că nu-mi cumperi jucăria!», în loc să-i spunem «Termină cu prostiile. Ştiu că nu mă urăşti», situaţie în care i-am nega sentimentele, îi putem spune astfel «Îmi place că-mi împărtăşeşti sentimentele tale atât de puternice. Cred că nu e prea plăcut să îţi doreşti ceva foarte mult şi să nu obţii exact atunci». Prin această abordare îl învăţăm să nu răspundă la agresivitate prin agresivitate şi că pot să înţeleg punctul de vedere al celuilalt, însă, în acelaşi timp pot să nu fiu de acord cu el", a mai spus Ştefania Plai, la rândul ei părinte. Luând în serios declaraţiile copilului, fără a reacţiona violent, fără a-l critica, a-l umili sau a ne enerva, deschidem o cale empatică spre un dialog constructiv.

Observarea comportamentului
Evaluarea copiilor, indiferent că este negativă sau pozitivă, poate fi un mesaj care să se interpună în realizarea comunicării. Atunci când observăm, apreciem eforturile depuse de acesta pentru realizarea unei sarcini, îl ajutăm să-şi formeze încrederea în forţele proprii. A observa înseamnă a descrie cu lux de amănunte ceea ce vedem, fără a face nicio etichetare, fără a-l evalua nici pozitiv, nici negativ. Etichetările negative „mereu găseşti scuze”, „eşti neascultător” şi altele sunt nocive pentru copii. Surprinzător este şi faptul că etichetările pozitive, „perfect”, „grozav”, „cel mai bun”’ pot activa aceeaşi rezistenţă. „A avea faţă de copil acea atitudine de încurajare pozitivă, de a observa efortul depus, iar atunci când el greşeşte, să insistăm asupra lucrurilor ce au fost învăţate din acea situaţie îl poate ajuta foarte mult. Să poată observa şi el ce n-a funcţionat şi să transforme acel aspect în obiectiv de îmbunătăţit pe parcurs. Astfel, senzaţia de vinovăţie dispare şi este înlocuită cu dorinţa de autoperfecţionare”, a completat Ştefania Plai. Este important să facem în aşa fel încât să-i determinăm pe ei să verbalizeze acele distincţii pozitive pe care dorim să le acordăm, dar trebuie să înşiruim cuvintele astfel încât copilul să extragă o concluzie realistă despre personalitatea lui.

Putem spune că în momentul în care acceptăm să intrăm în confruntarea războinică pe care copiii o propun uneori să ştim că avem două variante: ori câştigă ei, ori pierdem noi deoarece ei dispun, ca să ni se opună, de mai mult timp şi mai multă energie decât dispunem noi ca să-i constrângem. E posibil să ieşim victorioşi dintr-o confruntare, însă ei să înveţe că doar prin constrângere se clarifică ceva, ceea ce nu-i este benefic. Citeşte şi: Câştigătorul primeşte întotdeauna trofeul Înţelegându-i, aplecându-ne asupra nevoilor lor şi chiar încercând pentru câteva minute să ne imaginăm cum e să fim în locul lor, gândind de pe poziţia lor, vom găsi răbdarea pentru a reuşi să construim relaţii frumoase şi constructive.