Tipuri de atasament

Principalele tipuri de atașament (identificate de J. Bowlby, M. Ainsworth, etc. ), sunt:

A. Atașamentul sigur/securizant.

Dacă pe parcursul primilor ani de viață copilul se simte satisfăcut de răspunsurile/reacțiile adulților la comportamentele pe care le dezvoltă, atunci se va structura un tip de atașament denumit securizant, care corespunde a ceea ce Erickson denumește încredere. Cu alte cuvinte, copiii care şi-au format un ataşament securizant cu mama lor se joacă liniştiţi când mama este prezentă în cameră chiar dacă este prezent şi un străin, plecarea mamei le crează o oarecare nelinişte (semnalizată prin proteste sonore şi oprirea din joc ) şi revenirea mamei înseamnă restabilirea contactului, cu un zâmbet şi luat în braţe, după care copilul îşi reia jocul. Copilul arată clar că o preferă pe mamă, străinului. Acest tip de atașament este prezent în 60 –70% dintre cazuri și se reflectă în comportamentul copilului prin autonomie, siguranță și încredere în relațiile cu alți adulți, cu condiția ca și părintele să fie prezent. Cu cât ataşamentul este mai puternic, cu atât baza afectivă este mai sigură, curajul copilului mai mare, “libertatea de mişcare” şi spaţiul social în care îndrăzneşte să se deplaseze, mai importante. Ori de câte ori copilul se simte ameninţat, el revine la „bază” (în familie, în propriul său cămin ), dar poate face acest lucru numai dacă are deja un fundament afectiv adecvat, stabil. În condiţiile existenţei unui ataşament puternic se formează oameni stabili din punct de vedere psihic-emoţional, puternici în faţa “încercărilor”, ușor adaptabili exigențelor vieții, competenţi și responsabili în asumarea obligaţiilor familiale și profesionale.

B. Atașamentul nesigur/nesecurizant.

Dacă pe parcursul primilor ani de viață copilul nu se simte securizat de răspunsurile/reacțiile adulților la comportamentele pe care le dezvoltă atunci se va structura un tip de atasament denumit anxios, care corespunde lipsei de încredere (conform teoriei ericksoniene ), sau un atașament evitant. Au fost identificate două sub-tipuri de ataşament nesecurizant:

B1 Atașamentul nesigur-anxios, copiii sunt anxioşi şi opun rezistenţă, se agaţă nervos de mama lor chiar înainte ca ea să încerce să plece şi nu doresc să exploreze camera jucându-se, plâng tare ori de câte ori mama pleacă, apoi refuză să fie liniştiţi când ea se întoarce, continuând să plângă furioşi, chiar când se regăsesc înapoi în braţele ei. Copilul anxios prezintă teamă în relațiiile noi, aparent lipsă de curiozitate, în fapt teamă de separare de adultul/părinte;

B2 Atașamentul nesigur-evitant - copiii sunt evitanţi, nu interacţionează cu mama lor şi nu arată stres când aceasta pleacă, iar la întoarcerea ei, evită să restabilească contactul cu ea, uneori chiar întorcându-i spatele. Copii cu ataşament nesecurizant-evitant, răspund străinilor uneori chiar mai pozitiv decât părinţilor. Aceștia prezintă comportamente de explorare, nonimplicare afectivă și acceptarea cu usurință a separării de adultul/părinte și în acelasi timp de acceptare a persoanelor necunoscute.

C. Atașamentul nesigur–ambivalent – copiii, datorită lipsei unei relaţii normale cu părinţii şi îndeosebi, lipsei totale de afecțiune, de dragoste părintească au un comportament caracterizat de atitudini conflictuale și contradictorii, care pot fi secvențiale – se joacă și este fericit pentru ca în momentul următor să plângă și să fie furios, sau simultane – zâmbet asociat cu agresivitate. Ataşamentul de acest tip are consecinţe negative, manifestându-se în realitate ca “fals ataşament,” întrucât:

a ) copilul nu este sigur de sentimentele şi dragostea părinţilor şi, deci, de protecţia de care are nevoie;

b ) părinţii par să fie indiferenţi, neglijenti;

c ) copilul se aşteaptă să fie respins sau ignorat de persoanele ataşante ) atunci când va semnala dorinţa de atenţie sau nevoia de ajutor;

d ) atitudinile şi comportamentele părinţilor i se par copilului imprevizibile, perturbătoare sau angoasante;

e ) copilul se simte părăsit, neiubit, neîncurajat, adică “fără valoare şi interes” pentru propriii lui părinţi;

f ) copilul pierde încrederea în “ceilalţi”, chiar în el însuşi văzând că nu este ajutat când are nevoie;

g ) copilul pierde încrederea în ceea ce face văzând că nu este apreciat, că “succesele” lui nu interesează pe nimeni;

h ) copilul ajunge la concluzia că trebuie să se descurce singur şi că singura cale de a evita durerea/despărțirea este să nu se atașeze de nici o persoană, pentru că în viață i se poate întampla ”orice”. Copiii crescuţi fără dragoste şi fără apropiere sufletească din partea familiei (lipsiţi de ataşament afectiv normal ) sunt de regulă pasivi, indiferenţi, incapabili să cunoască sau să exploreze lumea: îşi vor cheltui energia emoţională în căutarea siguranţei afective, a unor modele demne de urmat.

D. Atașamentul dezorganizat/dezorientat. Acest tip de atașament a fost descoperit mai târziu decât celelalte. Această clasificare a fost introdusă de către Mary Main (1986 ) care a întreprins și cercetări în domeniul atașamentului adulților. Au fost întotdeauna copiii care nu se încadrau în nici una din cele trei categorii existente. Ainsworth și colegii ei îi încadrau pe aceștia adesea în categoria atașament sigur sau pe unii chiar în atașament nesigur-evitant. După introducerea celei de-a patra categorii (de tip D ) s-a dovedit că o mare parte din comportamente pot fi clasificate ca dezorganizate/dezorientate. Copii din această categorie au manifestări neașteptate greu de categorisit cum ar fi de exemplu diverse stereotipuri sau mișcari incomplete sau întrerupte. Cei atașati dezorganizat se sperie adesea la reapariția după scurt timp a persoanei de referință și manifestă o serie de strategii cum ar fi comportamente nesigure și evitante sau nesigure și de împotrivire. Unii dintre copiii din această grupă țipă după despărțirea de persoana de referință dar se îndepărtează singuri dacă persoana respectivă se întoarce și încearcă să se apropie și să mențină contactul. Alții reacționează înțepenind brusc pentru căteva secunde cu o expresie a feței foarte afectată, sau se rotesc în cerc, sau se aruncă pe jos cînd se adresează persoanei apropiate. Unii reacționează temător pe tot parcursul „situației necunoscute“ cu expresii ale feței pline de anxietate, umeri ridicați sau paralizia tuturor mișcărilor.

O altă cauză a acestui tip de atașament sunt persoanele de referință care au suferit la rândul lor traume psihice. Experiențele traumatice trăite de adult sunt perceptibile pentru copil care remarcă starea de anxietate ale adultului de referință.Teama care se citește pe fața adultului care suferă de intruzii (penetrarea imaginilor și emoțiilor traumatice în gînduri ) îl sperie pe copil și îi activează acestuia sistemul de atașare. Sursa anxietății nu poate fi descoperită de către copil. În cele mai multe cazuri adultul de referință care are aceste probleme nu poate simți și reacționa adecvat la nevoile micuțului. Anumite reacții ale mamei, cum ar fi împietrirea într-o anumită pozitie sau comportamente neutre provoacă teamă copilului.

Acest copil percepe lumea înconjurătoare ca pe un loc amenințător a cărui groază se oglindește pe fața adultului. Teoria atașamentului pornește de la premiza că orice copil trebuie să stabilească o relație de atașament față de o anumită persoană. Comportamentul aferent atașamentului este activat de îndată ce copilul simte nevoia de ocrotire sau sprijin, sau dacă persoana de referință se află în apropiere.

Copilul nu poate aplica o strategie de atașare coerentă pentru a primi apărare și consolare: deoarece persoana de referință - omul care ar trebui să ofere protecție - este și cel care reprezintă amenințare, copilul este forțat intr-o așa numită situatie dublu atașată din care nu mai găsește ieșire.

Bibliografie

Bowlby, J. (1979 ) The making and breaking of affectional bonds, British Journal of Psychiatry, 130, 421-431.

Bowlby, J. (1981 ) Attachment and loss, Volume 3. Victoria: Penguin Books.

Bowlby, J. (1969 ) Attachment and Loss, Vol. 1 Attachment, New York: Basic Books

Main M., Solomon J. (1986 ) Discovery of a new, insecure-disorganized/disoriented attachment pattern In Yogman M. & Brazelton T. B. (Eds. ), Affective development in infancy (pp. 95–124 ). Norwood, NJ: Ablex. [Google Scholar]