A fost odata ca niciodata un copil. Foarte muncitor. Avea o putere fantastica de memorare. Profesorii au fost incantati de performantele lui scolare. Putea sa recite din grecii clasici ore in sir. Virtuozitatea lui era neasemuita. La 18 ani deja se inscrisese la doctorat. Era un adevarat fenomen. Aparitia lui printre colegi starnea rumoare de admiratie, dar si de invidie. Tomuri intregi erau devorate saptamanal. Revistele de specialitate il hartuiau cerandu-i iar si iar articole pe diverse teme. Numele lui incepea sa se auda tot mai des dincolo de zidurile Universitati. Head hunteri de renume se straduiau amarnic sa-l convinga catre zari indepartate si pline de promisiuni inmiresmate. La 25 de ani 30 de volume ii era deja tiparite. Invitatiile curgeau zilnic: receptii, lansari de carti, emisiuni de radio si televiziune. Apoi recunosterea meritelor. Profesor universitar la numai 32 de ani. Catedra plina.
Viata era roz!
Dezastrul a inceput cand unul din cei cu parul alb de la Academie intalnindu-l pe holul care ducea catre biblioteca i-a spus "Draga colega, as vrea sa ...". Credeti ca a mai contat asta!? Credeti ca intrebarea pusa mai avea vreo relevanta!? "Draga colega!!!" Ce cuvinte minunate! Sublime! Este evident ca urmatorul pas era intrarea in Academie. Cu toate onorurile si aprecierea notabila a tuturor factorilor de decizie. Insa era un mic impediment. Mic de tot. Acolo nu poti intra decat cand se elibereaza un loc. Simplu. "Cum adica simplu!? Cum adica, eu trebuie sa astept!? Eu am publicat mai mult, eu am tinut mai multe conferinte si seminari decat multi din cei de acolo. Aha, de aia li se spune si Nemuritori." Ritos! Si s-a indarjit. A inceput sa-si foloseasca influenta. A inceput mai intai cu telefoanele. Si a aflat cu stupoare ca mai erau ca el si alti candidati. Deja propusi. O lunga lista de asteptare. Oricum auzise el de lista asta, dar demult de tot, tare de demult. Atunci cand intrase primul la facultate. La 16 ani.
A inceput sa slabeasca. La o receptie a lesinat. Ambulanta, masca de oxigen, analize, reporteri, breaking news: Dl Somitate a lesinat!
Salonul este plin de buchete de flori. Zumzetul masinilor din fata pavilionului arata clar ca un personaj important era internat. S-a ridicat din pat. Durerea din capul pieptului disparuse. La fel si nodul din gat. S-a infasurat bine in halatul de matase si s-a apropiat de fereastra. A dat perdeaua la o parte si a privit mijindu-si ochii. Deodata toti cei din curte au intors aproape in acelasi timp privirile catre el. Si le-a vazut privirile de hoitari.
A doua zi s-a externat. Nu a dat niciun interviu. A refuzat toate invitatiile care nu tineau strict de profesorat. Nicio receptie, dineu sau altele asemenea. Nici atunci si nici multi ani dupa aia. A ramas la catedra. A predat cu pasiune. A continuat sa frecventeze bibliotecile. A citit si a inteles.