“Acumulativitatea – capacitatea de a acumula a acumulativului”
Ceea ce ati citit mai sus este o definitie inexistenta in dictionare, insa intrupata in viata de zi cu zi. O observam, o simtim, de fapt o traim cu totii. Sunt acei oameni care o practica. Avem oare curajul sa admitem ca nu o practicam, ca suntem altfel!?
Ne este teama de noi insine si de cei din jur. Ne aparam cu ziduri inalte de asaltul neancetat al anxietatii prin diverse forme. Unii se apuca sa faca bani, acumuland bunuri materiale. O casa si apoi inca una, apoi noua, chiar noua zeci si noua. Le poleiesc, le maresc, le extind, inaltandu-le pana sus de tot, cat mai sus, cel mai sus … Un teren, doua. Mai multe terenuri. Chiar pe Luna! O masina, apoi inca una, apoi una de teren, mare, cat mai mare, cea mai mare, apoi una sport, cat mai sport, invers proportionala cu varsta biologica, dar direct proportionala cu cea psihica. Cresc o firma, apoi inca una si inca una. Le vand, le sucesc, le invartesc, isi lipesc telefonul mobil de cap, balmajind cuvinte seci, dand accept la tot soiul de invitatii-congrese-conferinte, unde pe o scena maniacali saltareti le propun tot soiul de scheme in care fericirea si raiul sunt servite in portii generoase, nu acum insa ci in viitor. Un viitor palpabil, care incepe cu o mica semnatura in josul unei pagini, o adeziune liber consimtita.
Un credit mic. Mic de tot, cu “cea mai buna dobanda de pe piata”, cautat luni de zile, poate ani. Discutii nesfarsite cu cel de langa tine, ca el sau ea se numeste sot sau sotie, frate, cumnat, asociat sau asociati, partener sau parteneri, conteaza mai mult sau mai putin. Si deodata declicul, revelatia, in rostirea actuala insight. Oamenii astia cu care sunt acum, nu au fost dintotdeauna. Asta-I clar precum lumina zilei. Si atunci ce fac!? Cum o scot la capat, daca cumva vreunul din ei numai este alaturi de mine!?
O varianta simpla, care sa ne scoata din maleza existentei ar fi diplomele. Am participat la conferinta cutare, o trecem in CV. Am facut cursul cutare, la fel. O facultate, doua, trei. Apoi ne vine mintea la cap. “Dar eu nu doream sa fac Politehnica. Dintotdeauna am vrut sa fac istoria artei”. Si ne apucam de carti. Incepem sa cumparam. Acumulam carti, lecturi in miez de noapte, discutii, seminarii, participari la conferinte care mai de care, ocupandu-ne intreaga zi. Oare nu putem sa lungim ziua!? Sa o facem de 32 de ore!? Sau de unde sa mai taiem sa ne ajunga timpul pentru cele pe care le consideram acum ca fiind cele mai importante!? Si incepem sa taiem: vizite, intalniri, berica sau cafeluta cu prietenii, timp petrecut in cuplu sau acordat copiilor, parintilor, ingrijirii casei. Ne comprimam existenta. Neglijam din ce in ce mai mult viata anterioara. Numai avem pauze. Ajungem sa fugim de noi. Rationalizam: daca eu pot sa memorez si sa am o dictie cursiva nu ar fi bine sa performez in domeniu!? Evrika! Gasiram Solutia. Lasam pur si simplu deoparte sau cel putin in planul doi cam totul si ne indreptam victoriosi catre noul coloc de salvare, noua jucarie, care chiar ni se potriveste. Doar atatia ne-au spus ca suntem buni! Dovada sunt diplomele participative. Care te valideaza atat in ochii proprii, cat si ai celorlalti. Unele din ele au si calificative. Pentru altele primesti credite, care sunt o alta modalitate de accedere la o si mai inalta treapta in ierarhia autovalidarii, revalidarii in fata celor asemeni tie, eventual un cerc cat mai elitist cu putinta, impenetrabil.
Recordul meu personal de diplome vazute ale aceleiasi persoane este de 16 diplome etalate pe un perete, frumos inramate, cu un passé-partout in culori analoage.
M-am hotarat. Asa voi face! Voi aduna toate diplomele pe care le am, toate certificarile obtinute, inclusiv cele primite din bazarurile insirate in drumul spre munte, le voi inrama si mi le voi atarna pe toti peretii, le voi scana si mi le voi pune in semnatura electronica a fiecarui e-mail. Sa vada si sa simta toti cat sunt de minunat, unic, de neanlocuit. Cat de intens exist si cat de implicat in viata cetatii. Amin!