De cate ori nu vi s-a intamplat ca atunci cand desfasurati o activitate oarecare, de exemplu scrierea unei scrisori, o convorbire telefonica sau chiar pregatirea cinei, copilul dvs, care pana atunci se juca, in aceeasi camera, brusc se ridica de jos, alearga la dvs si va cere o imbratisare, pe care, bineinteles ca i-o acordati. Copilul se intoarce incet la locul lui, dupa care, la cateva minute intreaba daca va puteti juca si cu el. Ii explicati ca inca nu puteti, urmeaza cateva momente de liniste, dupa care invariabila rugaminte de a merge la baie sau de a cere ceva dulce, etc. Intotdeauna copilul obtine de la dvs tot ceea ce doreste, pentru ca sunteti, nu-i asa, o mama iubitoare, rabdatoare, care are o relatie buna cu copilul sau. Dar hai sa ne uitam cu atentie la miscarile dintre aceasta mama si copil. Ce face acesta? E fermecator, dulce si cere in mod constant atentie. Comportamentul copilului spune:,, Daca nu-mi acorzi atentie, nu insemn nimic. Am loc doar cand esti ocupata cu mine". Copiii vor cu disperare sa simta ca apartin. Daca totul merge bine si copilul pastreaza curajul, va avea putine probleme. Vede cerintele situatiei si cauta sa apartina prin participare si comportament util. Dar, daca se descurajeaza, sentimentul de apartenenta este restrictionat. Interesul sau se muta de la participarea in grup la incercarile disperate de autorealizare prin intermediul altora. Toata atentia sa este indreptata catre aceasta idee si fie printr-un comportament placut, fie printr-unul deranjant, intr-un fel sau altul el trebuie sa-si gaseasca un loc. Sunt patru scopuri gresite ce pot fi urmate de catre un astfel de copil. Este esential sa intelegem aceste scopuri gresite, ca sa putem spera sa redirectionam copilul catre o abordare constructiva si integrare sociala. Dorinta de a obtine atentie necuvenita este primul scop gresit folosit de un copil descurajat pentru a simti ca apartine. Influentat de ideea gresita ca este semnificativ atata timp cat se afla in centrul atentiei, copilul dezvolta abilitati grozave de a atrage atentia. Gaseste toate modalitatile pentru a-i pastra pe ceilalti ocupati cu el. Poate fi fermecator si intelligent, dragut si sfios. Dar oricat de plecut sties a se faca, scopul lui este mai degraba sa atraga atentia decat sa participe. Cum concluzionam ca se poarta nedorit? Foarte simplu. Participarea presupune cooperare fata de cerintele situatiei. Un copil curajos, sigur pe sine simte nevoia mamei de a face altceva in loc sa se joace. Dar copilul din exemplul pe care l-am dat la inceput, are alta idee. El simte ca mama lui e ocupata cu altceva, ca a uitat d el. El crede ca poate avea un statut numai daca obtine atentie. Daca un copil nu reuseste sa obtina atentia fiind sarmant, va schimba modul de abordare folosind metode de distragere. Va scanci, va tachina, va scrie cu creionul pe pereti, va varsa laptele sau va incerca unul dinte miile de trucuri pentru a obtine atentia. Cel putin atunci cand parintii vor sari la el, va fi sigur ca au vazut prezenta lui! Un astfel de copil are un concept de sine gresit. De cate ori raspundem la cererile de atentie nemeritata, ii intarim conceptual eronat fata de sine si ii alimentam convingerea ca metoda lui gresita il va ajuta sa simta ca apartine. In mod natural, copiii au nevoie de atentia noastra, de ajutorul nostru, de simpatie si iubire. Dar, daca ne privim si descoperim ca reactionam promt la eforturile copilului de a obtine atentia, chiar cu pretul propriului disconfort, atunci putem fi siguri ca asta vrea copilul si ca este un mod gresit de a-si gasi locul. La prima vedere, pare dificil de distins intre atentia meritata sic ea necuvenita. Secretul sta in abilitatea de a recunoaste cererile situatiei in ansamblu. Participarea si cooperarea cer fiecarui individ din families a fie centrat pe situatie si nu centrat pe sine. Mental, parintele poate face un pas inapoi pentru a privi ce face copilul. Daca actiunea si raspunsul par sa nu fie cele cerute de situatie, foarte probabil copilul cere atentie necuvenita. Adesea, putem determina intentiile neconstiente ale copilului urmarind raspunsul nostru. De vreme ce interactiunea intre doi oameni are loc la nivel neconstient, noi doar in mod natural raspundem la scenariul copilului. Cand devenim constienti de interactiune si dezvoltam abilitati de interpretare a ei, o aducem la nivel constient si apoi putem redirectiona sau ghida copilul. Lupta pentru putere este al doilea scop gresit si apare de obicei dup ace parintii au incercat de cateva ori sa forteze copilul sa nu mai ceara atentia necuvenita. Astfel, copilul a devenit determinat sa foloseasca puterea pentru a-si infrange parintii. El are un sentiment intens de satisfactie in a refuza sa faca tot ceea ce vor adultii de la el. Un astfel de copil poate simti ca, daca se conformeaza cererilor, se va supune unei puteri mai mari si astfel va pierde sentimental de valoare personala. Aceasta teama de a fi coplesit de o putere mai mare este o realitate devastatoare pentru unii copii si duce la eforturi terifiante de a-si demonstra puterea. Cand mama ii cere unui copil sa mearaga in pat, de exemplu, dup ace s-a terminat programul, ea si copilul au intrat intr-o competitie pentru putere. Restul povestii arata cum fiecare incearca sa-i demonstreze celuilalt cine este seful. De fiecare data cand mama se supara, de fiecare data cand isi plesneste copilul, acesta obtine o victorie asupra ei. Insulta si durerea pedepsei au fost pretul binemeritat al victoriei: pentru a o pastra pe mama frustrate si pentru a-i cauza prabusirea. Aceasta este ceea ce noi, ca parinti, simtim cand suntem infranti si ne pierdem cumpatul. Comportamentul nostru spune:,, Nu mi-a mai ramas nimic decat superioritatea inaltimii si puterii". Copiii simt si folosesc asta. Ne putem aminti timpurile cand aveam un zambet interior (in ciuda tipetelor si lacrimilir pe care le afisam ) cand ne aduceam parintii la o frustrare si exasperare totala? Este o mare greseala sa incercam sa afisam o putere superioara fata de un copil insetat de putere. Este intotdeauna inutil. In batalia care urmeaza si care devine cronica, copilul dezvolta abilitati de folosire a puterii si crede ca are motive sa se simta lipsit de valoare daca nu reuseste sa-si demonstreze puterea. Acest proces de crestere poate sa duca copilul la un punct in care sa gaseasca satisfactie numai fiind agresiv sau tiran. Problema competitiei pentru putere a devenit prevalenta in societatea de azi din cauza schimbarilor aparute in conceptual nostru de egalitate. Una din diferentele dintre cererea de atentie si lupta de putere este comportamentul copilului fata de corectie. Daca vrea doar sa obtina atentie, isi va stopa repede purtarea cand este certat, cel putin pentru moment. Dar daca intentia lui este sa-si demonstreze puterea, incercarile de a-l face sa se opreasca doar ii sporesc comportamentul nedorit. Al treilea scop gresit apare din intensificarea competitiei pentru putere. Copilul, in descurajarea sa, incearaca sa caute razbunarea crezand ca doar asa poate simti ca e semnificativ si important. Pana la acest moment, a devenit convins de faptul ca nu se poate face placut si ca nu are putere, iar el conteaza doar cand ii raneste pe ceilalti, asa cum ei il ranesc pe el. Si, astfel, scopul sau devine razbunarea. Acesti copii, care au cea mai mare nevoie de incurajare, primesc cel mai putin. Trebuie sa-i intelegem si sa-i acceptam asa cum sunt, pentru a-i ajuta sa-si redescopere valoarea. Daca parintii ii pedepsesc, le ofera inca o dovada ca sunt rai. De asemenea, le ofera initiative de a provoca in continuare, ceea ce va duce la o viitoare razbunare, la viitoare conflicte si dureri. Al patrulea scop este folosit de copilul total descurajat. El incearca sa demonstreze inadecvarea sa totala. Ionut, in varsta de 9 ani, are dificultati la scoala. La sedinta, doamna invatatoare, ii spune mamei ca baiatul citeste foarte prost, ramane in urma la toate materiile si nu pare sa ajunga nicaieri, indiferent cat incerca sau il ajuta ea in plus. Mama este intrebata in ce fel ajuta Ionut acasa, iar aceasta raspunde ca de mult a incetat sa-i mai ceara ajutorul in sarcinile de acasa, pentru ca baiatul nu vrea sa faca nimic, iar daca vrea e atat de neindemanatic si o face atat de prost, incat nu vrea sa-i mai ceara nimic. Un astfel de copil descurajat renunta de tot: simte ca nu are nici o sansa sa reuseasca, indiferent daca ar incerca prin metode utile sau inutile. Devine neajutorat si-si foloseste neajutorarea exagerand orice slabiciune sau deficienta, reala sau imaginara, pentru a evita sarcini unde ar putea esua si care i-ar spori si mai mult rusinea. Copilul care pare prost este frecvent un copil descurajat, care-si afiseaza prostia pentru a evita orice efort. E ca si cum acesti copii ar spune:,, Daca nu fac nimic, vei descoperi cat de lipsit de valoare sunt, asa ca lasa-ma in pace". Ei nu-i mai pun pe ceilalti in serviciul lor, ci renunta. De cate ori mama se gaseste in situatia in care sa spuna ca n-are rost sa-i mai ceara copilului ceva, poate fi sigura ca este exact ce vrea copilul ca ea sa simta. Desigur, modul in care se vede copilul este un concept gresit, produs de o serie de experiente in care a intalnit obstacole imposibile si, astfel, a devenit descurajat. Nici un copil nu este lipsit de valoare! Cand suntem constienti de cele patru posibile scopuri gresite din spatele compotamentului nedorit al copiilor, avem o baza pentru a actiona. Nu exista nici o situatie in care sa se poata obtine ceva spunandu-i copilului ca il suspectam ca actioneaza in baza unui scop gresit. El este complet neconstient de scopul sau. Cineva ar putea sa-l faca pe copil sa constientizeze scopul sau ascuns, dar acest act de dezvaluire ar trebui lasat in seama persoanelor pregatite in mod profesionist. Totusi, cand ne dam seama de scopul copilului, suntem in pozitia de a actiona. Daca inlaturam scopurile pe care el vrea sa le obtina, comportamentele speciale devin inutile. Daca el esueaza in atingerea scopului, ar putea sa reconsidere directia si sa aleaga o alta cale de actiune. Cand ne dam seama de atentia necuvenita pe care o cere copilul, putem evita sa ne mulam pe cererile lui. Ce rost are sa-i mai atragi atentia unei mame care dispare? Cand suntem implicate intr-o competitie pentru putere, am putea sa ne retragem de pe campul de batalie si sa nu permitem sa devenim o parte a luptei. Nu are nici un rost sa fii victorios pe un camp gol. Cand un copil incearca sa ne raneasca, putem fi constienti de descurajarea sa profunda; sa evitam sa ne simtim raniti si sa ne razbunam prin pedeapsa. Si putem sa nu mai fim descurajati de neajutorarea copilului, pregatindu-i experiente prin intermediul carora sa-si descopere abilitati. Ce rost mai are sa renunti daca mama pur si simplu nu crede ca esti neajutorat? Este important sa recunoastem ca aceste patru abordari gresite sunt ale copilului mic. In perioada primei copilarii, atentia lui este indreptata spre dezvoltarea relatiilor cu parintii si cu alti adulti. El se vede ca un copil intr-o lume a adultilor. In aceasta perioada, cele patru scopuri gresite sunt evidente pentru un observatory cunoscator. Totusi, cand ajunge pe la 11 ani, relatiile cu semenii devin mai importante si duc la o mai mare varietate de modele de comportament, in idea de a-si gasi locul printre oameni. Din acest motiv, comportamentul deranjant (care intotdeauna reprezinta un effort gresit de a obtine un loc ) nu mai poate fi complet explicat de unul dintre cele patru scopuri. Actiunile provocatoare ale adolescentilor si adultilor, pot fi uneori explicate prin cele patru scopuri gresite, dar si alte abordari gresite sunt evidente - asa cum ar fi cautarea de senzatii tari, atentia excesiva acordata trasaturilor masculine, succesul material, etc. - care nu se potrivesc neaparat cu cele patru scopuri. Un alt aspect important pe care trebuie sa-l avem in vedere ca parinti, este ca noi doar putem sa stimulam copilul catre o schimbare de comportament.Nu putem sa reusim mereu, chiar daca facem totul cum trebuie (si, oricum, sa crezi ca ai success de fiecare data este o asteptare imposibila din partea oricui ). Fiecare copil decide ce va face. Influentele din afara casei, in special cele venite de la semeni, il vor impresiona mult. Am putea crede ca eforturile noastre de ghidare a lui intr-o alta directie sunt zadarnice, trebuie sa ne amintim ca el este un individ care are propriile lui alegeri si decizii.Nu ne putem asuma responsabilitatea pentru asta, este a copilului. Si aceasta este parte a ideii de egalitate. In multe cazuri, ideile eronate ale copilului si scopurile gresite ale comportamentului sau nedorit sunt atat de legate, incat nu este de ajuns doar un raspuns correct la variatele actiuni provocatoare. Cineva ar putea lucra la o reconstructie profunda a presupunerilor de baza ale copilului legate de modelul sau de personalitate. Ar putea fi insa necesara o intelegere comprehensiva a dinamicii comportamentului sau. Daca acest lucru este necesar, parintii ar putea considera util sa participe la grupurile de parinti destinate studiului sau sa solicite consiliere individuala. Ceea ce incerc eu sa ofer este o clarificare a procedurilor de zi cu zi, un ajutor mamelor hartuite, care trebuie sa descopere potentialul enorm de influenta pe cer-l pot avea asupra copilului daca stiu ce sa faca. Cu cat mai multi parinti invata cum sa-si inteleaga cu adevarat copilul, cu atat acestia se pot reorienta spre dezvoltarea unei imagini mai potrivite asupra vietii, spre acceptarea valorilor sociale necesare pentru o cooperare armonioasa, precum si spre o implinire satisfacatoare a vietii lor.