În medicină un simptom este o problemă ce acompaniază sau rezultă dintr-o boală şi serveşte ca ajutor la diagnosticarea unei asemenea boli. Conceptul după care un simptom poate avea un scop este familiar medicinei. Spre exemplu, scopul diareei este de a elimina iritantul din tractul intestinal; al durerii este de a semnala că ceva e în neregulă; al tusei este de a elimina material străin din trahee. Alfred Adler a făcut presupunerea de bază după care „Nu putem gândi, simţi, dori sau acţiona fără perceperea unui scop." (1, p. 3 ) El considera afirmaţia următoare o propunere a psihologiei individuale: „Fiecare fenomen psihic, dacă ne oferă o înţelegere a persoanei, poate fi abordat şi înţeles dacă e privit ca pregătire pentru un scop." Un simptom psihic, ca orice alt fenomen psihic, are un scop şi poate fi pătruns cel mai bine dacă îi este aflat scopul. Uneori e mai uşor să se vadă simptomele ca şi comportament reactiv, decât ca având un scop. Pentru a ilustra, anxietatea poate fi privită ca o reacţie la un pericol perceput; depresia, ca o reacţie la descurajare. Totuşi, în cazuri în care astfel de reacţii sunt exagerate, foarte prelungite sau nepotrivite, această perspectivă nu oferă un indiciu pentru înţelegere. Punctul de vedere al lui Freud a fost că „Un simptom este un semn şi un substitute pentru o gratificare instinctuală care a rămas în suspensie (latentă - n.t. ); este o consecinţă a procesului de reprimare . „Uneori simptomele devin valoroase pentru ego deoarece ele obţin pentru ego, nu unele avantaje, ci o gratificare narcisică la care altfel ar renunţa." Astfel obsesionalul îşi foloseşte simptomele pentru a se simţi „mai bine decât alţii pentru că este în mod special curat sau în mod special conştiincios." Freud numeşte aceasta epinosic sau cîştigul secundar al nevrozei. Astfel, Freud a recunoscut şi el că simptomele au o valoare pentru pacient, dar a preferat să le privească în principal ca şi compromisuri făcute cu instinctele, şi doar secundar ca având un scop. În ochii psihologului individual, principala semnificaţie a simptomului rezidă în serviciul pe care-l face individului în străduinţa acestuia spre scop. Adler, în discuţiile despre exemple clinice, a menţionat frecvent scopul sau „intenţia secretă" a folosirii simptomului. În acest fel, un simptom e descris ca mijlocul de a asigura un triumf, sau retragerea din faţa pericolului, reproş, crearea ficţiunii unei superiorităţi, oferirea unei excepţii la cerinţele realităţii „a forţa mediul în servicul său" ; „a-i face pe alţii să se preocupe continuu cu el". Toate simptomele sunt văzute ca servind drept protecţii pentru stima de sine, sau ca pretexte. Un mod de a o realiza este prin agresivitate, mai exact prin: deprecierea altora, ca în perversiunile sexuale; acuzarea altora pentru erori imaginate, etc.; şi acuzare sine şi vină nevrotică. Un alt mod de protecţie este prin „distanţare", pentru care sunt recunoscute patru categorii: „a se mişca înapoi", care include sinuciderea, agorafobia, roşeaţa compulsivă, migrena, anorexia nervosa, etc.; „a sta nemişcat", ca în impotenţa psihică, astmul psihogenic, atacuri de anxietate, compulsii, etc.; „ezitare şi mişcare înainte-şi-înapoi" ca în toate metodele de omorât timpul, precum amânarea, compulsiile, pedanteria patologică; şi „construirea de obstacole", în principal simptomele psihosomatice. Adler priveşte simptomul ca pe o expresie ce este mereu în acord cu stilul de viaţă al pacientului, atitudinile sale de bază faţă de viaţă. Simptomele fizice arată aceeaşi expresivitate. Astfel, vomitarea poate să spună: „Nu înghit asta!", crampele abdominale şi zgomotele în stomac: „Stomacul meu e revoltat", ş.a.m.d. Un asemenea „jargon al organelor" oferă adesea indiciul spre scopul lăuntric al simptomului. Revenind la categoria de sus a agresivităţii, multe simptome pot fi văzute ca arme ofensive. „Nevroza este arma laşului şi a slabului" . De aici, un fel în care psihologul individual încearcă să înţeleagă un simptom este a se întreba împotriva cui sau a ce este îndreptat simptomul. De exemplu, pacientul deprimat îşi exprimă antagonismul faţă de situaţia de viaţă în sentimentele sale negative, simptomele paranoide distrug logica, copilul hiperactiv îşi enervează mama, femeia frigidă respinge puterea unui bărbat de a o excita, homosexualul neagă valoarea sexuală a sexului opus şi persoana instabilă emoţional îi pedepseşte pe cei care nu se ridică la înălţimea cerinţelor sale, făcând o scenă. Revizitând distanţarea, este un truism al psihologiei individuale faptul că nevroza este o evitare a sarcinilor vieţii şi simptomele nevrotice sunt mijloace de evitare. „Nevroticul a colecţionat dintotdeauna motive mai mult sau mai puţin plauzibile pentru a-şi justfica eschivarea provocărilor vieţii, dar el nu realizează ce face" . Neurastenicul, spre exemplu, îşi foloseşte diversele senzaţii pentru a-şi anunţa sieşi neputinţa de a aborda o situaţie neplăcută sau alta . Simptomele ajung parte dintr-o strategie globală dictată de scopul dominant, potrivindu-i-se în multe feluri diferite şi servind multor scopuri (secundare - n.t. ). Acest articol îşi propune să clarifice mai departe conceptul adlerian al scopului simptomului prin enumerarea unor stratageme, găsite foarte des la pacienţii examinaţi de autori. Stratagema siguranţei Unele simptome sunt intenţionate a asigura împotriva eşecului, expunerii sau altor catastrofe . Simptomul poate avea efectul de a face imposibil ca pacientul să îşi asume o responsabilitate dificilă, sau cel puţin să întârzie „momentul adevărului" (conform diverselor metode de asigurare prin distanţare, descrise mai sus ). Pacientul poate folosi simptomul pentru a se descalifica dintr-o cursă la care nu vrea să participe. De ex: Un holtei de 37 de ani suferea de impotenţă sexuală numai cu o femeie frumoasă, divorţată care dorea să se mărite cu el. Nu era niciodată impotent cu prostituatele sau în aventuri trecătoare. Aceasta era prima femeie cu care se gândea cu adevărat să se însoare. Totuşi, simţea că nu îi poate cere mâna, datorită inadecvării lui sexuale. Când a fost întrebat ce ar face dacă simptomul nu ar exista, a răspuns: „Păi m-aş însura, evident!" Visele lui şi amintirile timpurii au dezvăluit un antagonism faţă de şi teamă de relaţii apropiate cu femei. Simptomul depresiei uşoare uneori are scopul de a proteja persoana de cerinţele unei ocupaţii sau situaţii de viaţă care cere o acţionare pe care persoana nu vrea să o facă, sau un angajament pe care nu vrea să şi-l ia. De ex: Un bărbat necăsătorit, de 30 de ani, era alternativ un om de afaceri de succes şi unul sărac. Se entuziasma şi lucra constant cîteva luni, apoi devenea neurasthenic şi deprimat şi îşi petrecea mai multe săptămâni pierzând timpul. Se plângea şi de faptul că vrea să se căsătorească dar nu îşi asuma responsabilitatea unei familii, deoarece nu era sigur că poate munci constant. Un vis a arătat dinamicile de bază şi frica lui de un angajament faţă de orice servici sau relaţie. A visat că era pe un câmp de luptă şi peste tot în jurul său erau bărbaţi luptându-se unii cu alţii. Cadavre erau împrăştiate pe câmp şi el era întins în linişte, prefăcându-se că e mort. Se simţea în mijlocul unei lupte eroice, însă nu avea sentimentul că aparţine vreunei tabere din conflict. Nu avea arme şi se întreba dacă trebuia să fie combatant. I-ar fi plăcut să ia parte la luptă, dar simţea că a se mişca ar fi însemnat a se trăda şi a invita atacul altora. A aşteptat lăsarea nopţii şi s-a strecurat de acolo spre un loc mai sigur. O ipostază specială a stratagemei pentru siguranţă este „obţinerea asigurării duble". Această modalitate e opusul legăturii duble. Este o dezlegare dublă. Indiferent de rezultat, siguranţa individului e asigurată şi astfel el îşi poate permite să rişte parţial. Inabilitatea de a se concentra, frecvent, pe studiile şcolare intră în această categorie. Problema reală este că studentul nu îndrăzneşte să îşi testeze cu adevărat capacitatea intelectuală. Simptomele sale îl asigură pentru eşecul de a avea un intelect obişnuit. Un student e foarte ambiţios şi îşi cere să fie „în vârf". Nu îşi permite cu adevărat să rişte ca eforturile sale cele mai serioase să îl poată lăsa în zona medie a colegilor lui. La început îşi propune să studieze şi într-adevăr îşi imaginează că va studia extrem de bine şi va citi mult despre subiect şi în afara programei. Dar, într-un fel sau altul, nu se aşează efectiv să lucreze ceea ce trebuie. În câteva săptămâni e deja în urmă iar şansele de reuşită foarte bună sunt mici. Acum se simte dezamăgit de sine şi chiar mai puţin înclinat să studieze. Oamenii care vor să fie „în vârf" nu sunt interesaţi a învăţa din greu doar pentru a primi o notă medie. Aceasta se vede în amânarea lui, neputinţa de a se concentra şi faptul că nu are stare când se aşează cu cărţile. Pe parcursul acestei comedii studentul îşi menţine sentimentul de superioritate intelectuală. Vina problemei cu studiatul şi a notelor slabe e pusă pe seama obiceiurilor proaste, „emotivităţii", lipsei de disciplină, profesorilor plictisitori şi cursurilor neinteresante. Se consolează singur cu gândul că este, de fapt, un intelect strălucit, care e neproductiv doar momentan, că dacă ar putea studia cum trebuie ar fi în vârful anului său. Dacă s-ar întâmpla să primească o notă mare în pofida faptului că nu a învăţat, este cu atât mai bine. Poate chiar exclama: „Nu am deschis nici-o carte!" Dacă primeşte o notă slabă, nu este pentru că e prost, ci pentru că a fost „leneş", şi în societatea noastră majoritatea oamenilor preferă să fie priviţi ca fiind leneşi, nu proşti . Următorul exemplu este încă unul despre felul în care e folosit un simptom pentru a „obţine o dublă asigurare". Un psihiatru (Rudolf Dreikurs ) a menţionat odată într-o discuţie că simptomele nevrotice erau folosite des pentru eschivarea responsabilităţii. După speech, cineva din audienţă s-a prezentat şi a afirmat că suferă de dureri de cap, pentru care nu s-a găsit vreodată o cauză organică, dar că durerile nu erau folosite de el pentru a-şi evita responsabilităţile. Bărbatul era într-adevăr un dramaturg de succes, ale cărui lucrări erau bine-cunoscute. „Rareori îmi las durerile de cap să mă împiedice de la lucru.", a spus el. „Voi continua pur şi simplu ceea ce am făcut, în ciuda durerii." Psihiatrul a mărturisit că acest caz era poate o excepţie. Au mai vorbit câteva momente despre piese şi autori şi dramaturgul s-a întors să plece. În timp ce pleca, a spus: „Gândeşte-te numai ce aş fi putut face dacă nu aveam durerile astea! Cine ştie, poate că oamenii m-ar fi comparat cu Shakespeare." Stratagema erou-martir-sfânt Un individ eficient, capabil se plânge uneori de simptome neplăcute chiar şi atunci când nu există aparent vreun stres. El îşi poate crea simptomele pentru a-şi demonstra puterea, la fel cum unii cu aspiraţii sfinte crează tentaţii pentru a-şi demonstra virtutea prin faptul că nu cedează, sau martirul aspirant aranjează să sufere pentru a-şi demonstra superioritatea morală asupra torţionarilor săi. De ex: Un student la medicină s-a plâns că se împanichează şi că simte cum îl ia leşinul în timpul conferinţelor şi turelor în secţie. Îi era teamă că supervizorii lui îi vor pune întrebări la care el nu va putea răspunde. Nu avea astfel de simptome în timpul examinărilor scrise. Mai mult, avea istoric bun al muncii susţinute. Şi-a dezvoltat o reputaţie de îndemânare la colectarea sângelui şi era chemat de fiecare dată când colegii lui nu puteau găsi o venă. Avea un sentiment de triumf în aceste ocazii. Îi plăcea să examineze pacienţi noi şi exulta când apărea o problemă de diagnostic. A recunoscut că era mai fericit când avea de-a face cu o provocare. Nu îşi putea înţelege simptomele emoţionale şi se simţea ca un laş şi un slab pentru că le avea. S-ar putea presupune că acest bărbat vedea ca neplăcută orice situaţie în care superioritatea îi era pusă sub semnul întrebării. În plus, felul lui de a se purta superior era prin a fi erou, a realiza ceea ce alţii nu puteau. O situaţie care nu îi oferea un obstacol de depăşit nu avea nici o valoare pentru el. La conferinţă şi la turele prin secţie nu numai că nu avea ocazia să acţioneze ca erou, era chiar în pericol de a fi expus ca cineva care nu ştie cât ar trebui să ştie. Care este atunci scopul simptomelor lui? Ele îi oferă o provocare şi un obstacol şi astfel, cum spune Adler, îi oferă o şansă să crească . La fiecare conferinţă are din nou şansa să fie un erou prin lupta cu şi depăşirea slăbiciunii sale false. Stratagema atenţie-serviciu-dragoste Scopul unor simptome este, evident, acela de a obţine ceva. Uneori este înţelegere, alteori servicii, dar în acest caz întotdeauna este a se face pe sine centrul câmpului de acţiune, prin simptom. De exemplu, dacă o mamă dă mai multă atenţie plăcută copilului când acesta e bolnav şi tinde să îl ignore când el nu se plânge, devine extrem de tentant pentru copil să se plângă de câte un discomfort corporal pentru a câştiga atenţia mamei. Simptomele folosite pentru acest scop funcţionează mai bine dacă au oarece calitate dramatică, care captează atenţia observatorului. De ex: O fată de 22 de ani se ducea săptămânal la terapeut pentru o reacţie de anxietate. Timp de mai multe seri consecutive de duminică s-a panicat şi şi-a sunat terapeutul. Într-una din aceste ocazii terapeutul a întrebat: „De ce te panichezi în fiecare duminică seara şi nu pari a avea această problemă altcândva?" „Păi, a răspuns ea, ştiu că eşti acasă duminică seara." Terapeutul a confruntat-o cu scopul panicii ei; adică a-i da o scuză pentru a-l suna când se ştia că e disponibil. Panicile de duminică seara s-au oprit după aceasta. Stratagema puterii: manipularea altora Cel mai direct exemplu al unui simptom care are ca scop impunerea puterii este al istericalelor. Copilul mic cu istericale dă din picioare, ţipă şi îşi ţine respiraţia până când părinţii lui cedează, recunoscându-i puterea. Isterica face o scenă când cineva o nemulţumeşte. Mama care vrea să se agaţe de fiul ei adult îşi dezvoltă disconfort în zona pieptului şi probleme de respiraţie atunci când el devine interesat de o fată, cu perspective de căsătorie. Simptomul e modelat pentru a-i întrece în putere pe ceilalţi şi a-i permite suferindului să obţină ce vrea. De fapt pacientul spune: „Dacă nu faci cum vreau eu, o să sufăr şi o să te oblig să o faci." „Lacrimi şi plângeri - mijloacele pe care le-am numit ‚puterea apei’ - pot fi o armă extrem de utilă pentru [...] reducerea altora la o situaţie de sclavie." Răzbunare şi pedeapsă Sunt ocazii în care un simptom are scopul de retaliere distructivă împotriva unei persoane sau situaţii din viaţă . Pacienţii care folosesc simptomele pentru răzbunare sunt de obicei oameni foarte descurajaţi, care şi-au pierdut speranţa de a aborda situaţia constructiv. Răzbunându-se, ei contraatacă supăraţi, dorind să facă rău, pentru că oricum totul este pierdut. Adler dă un exemplu al unei femei deprimate care îşi domina soţul şi care şi-a dezvoltat un complex de vinovăţie în legătură cu o aventură avută cu 25 de ani înainte, cu alt bărbat. Mărturisindu-i soţului şi acuzându-se pe sine, ea putea să-l tortureze în continuare . Stratagema „scăpării basma curată" Uneori un simptom are ca scop repararea stimei de sine lezată. Dezvoltarea unui sistem delirant în stadiile târzii ale schizofreniei este frecvent un exemplu al acestei stratageme. Un alt exemplu des întâlnit este al sentimentelor de vinovăţie. Când cineva crede că a făcut o greşeală, a se simţi vinovat (ă ) de propriul comportament este, uneori, felul său de a-şi salva conştiinţa şi de a se consola că, de fapt, este o persoană bine intenţionată. O fată de 3 ani a fost observată furişându-se la cutia cu prăjituri, luând o prăjitură şi mâncând-o. Apoi şi-a dat o palmă peste mână şi a spus: „Fată rea!" Pedepsindu-se, a luat apoi alte prăjituri, repetând auto-reproşul la fiecare din ele. Alte mijloace de salvarea onoarei includ dezvoltarea simptomelor care scuză sau diminuează un eşec . Astfel, un bărbat care şi-a pierdut slujba pentru că a scăpat pe jos şi a spart un instrument valoros, a dezvoltat un tremor al mâinilor. A povestit că şi-a pierdut serviciul din cauza „tremuratului", nu a incompetenţei. Crearea excitării Uneori un simptom are scopul de a crea tumult şi a-i agita pe alţii. Simptomul poate fi direcţionat împotriva unei anumite persoane pe care pacientul vrea să o supere sau, uneori, împotriva unei situaţii din viaţă care e plictisitoare şi fără evenimente. Excitarea poate fi generată intern şi extern. Prima este, de multe ori, scopul impulsurilor iraţionale. Un tânăr student la drept se plângea de impulsuri ciudate de a sări de la înălţime. Simţea aceste impulsuri când traversa poduri sau când se uita în jos spre pământ, de la ferestre din clădiri înalte. Nu credea că ar ceda impulsurilor dar era enervat de ele şi era mai puţin preocupat dacă erau simptomatice pentru o tulburare mintală iminentă. Pacientul părea că nu poate lega simptomele sale de o anumită problemă. Nu era evidentă nici-o situaţie critică din viaţa lui. Dar simptomele nu apăreau niciodată când era ocupat, stresat la lucru sau la şcoală, sau la alte ocupaţii. Le trăia numai când nu avea o sarcină imediată de rezolvat, când era momentan fără treabă, plictisit sau forţat să aştepte evenimente. Îşi folosea simptomele pentru a-şi menţine viaţa interesantă şi excitantă. Unor oameni li se pare excitant şi dramatic recitalul bolii, operaţiilor şi examinărilor medicale. Simptomele ipohondriace (care sunt deseori preocupări somatice ) fac viaţa mai excitantă. Crearea excitării extreme este clară când simptomul e leşin sau poate o criză isterică. Forme contagioase de purtare isterică, precum leşinul în masă al audienţelor fetelor tinere la cântăreţi celebri, intră în această categorie. De ex: Un bărbat de 40 de ani s-a dus la un consultant de management cu plângerea că nu îşi poate organiza bine lucrul. Avea o soţie, o amantă, se implica în relaţii trecătoare, conducea două firme, participa constant la proiecte ale comunităţii şi părea dornic să se ofere oricărei provocări noi ce îi apărea în cale. Când un prieten s-a îmbolnăvit de cancer, a contactat specialişti din alte oraşe să le ceară sfatul. S-a dedicat cauzei căminelor mai bune pentru negri. Îşi conducea maşina cu viteze excesive. Îşi încuraja amanta să se combine cu alţi bărbaţi şi devenea obsesiv de gelos când ea o făcea. Datorită numeroaselor sale activităţi, nu era un familist bun şi întreţinea familia sporadic. În pofida realizărilor lui pozitive, era mult mai impresionat de atmosfera de confuzie şi excitare în care trăia. Îşi povestea aventurile radiind, dramatizându-şi ieşirile riscante şi inabilitatea de a trăi o viaţă stabilă. Excitarea însemna, de fapt, mai mult pentru el decât orice altceva. O ieşire la limită oferea mai multă plăcere decât o realizare constructivă. Abia dacă rezolva o problemă că se şi implica în alta. Stratagema dovezii Unele simptome au scopul de a întări poziţia pacientului, de a-şi dovedi sieşi că judecăţile îi sunt corecte şi astfel de a înfrânge logica celor care nu sunt de acord cu el. Aceşti indivizi se orientează spre „a primi palme" . Paranoidul îi poate provoca deliberat pe alţii la a se purta rău cu el, pentru a aduna dovezi că alţii sunt nedrepţi cu el. „Lipsa bucuriei în viaţă, aşteptarea continuă a accidentelor, [...] teamă superstiţioasă, [...] neîncredere" şi alte manifestări ale sensibilităţii exagerate duc la repetarea experienţelor neplăcute şi la lipsa celor plăcute . De ex: Un băiat de 14 ani, obiectul multor critici depreciative din partea tatălui, era convins în mod pesimist de inadecvarea lui. Nu credea că psihoterapia l-ar ajuta vreodată. Iniţial venise cu plângerea că îl doare în partea stângă, diagnosticată drept psihogenică. După mai multe luni în tratament, nu mai vorbea de mult despre durere şi se plângea de multe alte simptome. Într-o zi, plângându-se de ineficienţa terapiei, terapeutul a menţionat că cel puţin nu îl mai durea în stânga. Pacientul l-a contrazis şi a schimbat subiectul. Când a venit săptămâna următoare, a raportat radios că durerea din stânga a revenit. Aceasta era încă o dovadă că psihoterapia nu îl poate ajuta. A păstra un simptom în rezervă Pacienţii care răspund favorabil la psihoterapie păstrează uneori unu sau două simptome pentru un motiv încă necunoscut. Ei par a funcţiona bine, sunt fericiţi şi au sentimentul că progresează. Au senzaţia că o anumită problemă încă nu a fost rezolvată şi de aceea simt că mai au nevoie de tratament. Motivul acestui comportament este, uneori, acela că pacientul nu îndrăzneşte să se facă bine complet. Preferă să păstreze unu-două simptome în rezervă, de siguranţă, dacă va avea nevoie de ele. Astfel el menţine o formă de asigurare pentru viitoare dificultăţi, se antrenează exersând simptomul şi evită un angajament complet faţă de ideea că acum s-a făcut bine de tot şi nu mai are scuze pentru reţineri în viaţă. Aşa cum a spus un pacient când a fost confruntat cu sensul comportamentului său, „În definitiv nimeni nu se poate face chiar aşa de bine."