Inserarea sociala
Inapoi Autor: Nicoleta MIHALI
- INSERAREA SOCIALĂ -
Consider că postulatul "inserarea socială", al lui Alfred Adler este cel mai important, din el derivând toate celelalte, deoarece:
Nicăieri oamenii nu au apărut altfel decât în societate, iar Lewis Way în 1962, a sesizat faptul că Adler privea cooperarea drept fiind cea mai serioasă misiune a psihologiei sale, spunând "Cooperarea cu viaţa înseamnă în primul rând realţionarea persoanei cu singurul standard găsit până acum- Comunitatea" Se pare că cel mai valoros concept din psihologia individuală a lui Adler, este "interesul social", mai precis sentimentul de comuniune socială este văzut ca o aptitudine înnăscută care poate fi dezvoltată conştient. Adler asemăna sentimentul de comuniune socială cu empatia şi spunea că "sentimentul de comuniune socială ", înseamnă "a vedea cu ochii altuia, a asculta cu urechile altuia, a simţi cu inima altuia"O observaţie pertinentă vine din partea Hertei Orgler în 1973, care sesizează faptul că Adler nu considera sentimentul de comuniune socială o "subordonare oarbă, ci din contră o coordonare cu ochii larg deschişi". De remarcat este faptul că idealul lui Adler, cu privire la acest postulat "inserare socială", "nu este sacrificiul de sine, ci autodezvoltare a abilităţilor individului pentru binele său şi al omenirii".Să nu omitem totodată faptul că, o dorinţă fundamentală este aceea de a aparţine, toţi vrem să ne găsim locul în societate. Încă de la cea mai fragedă vârstă, ne dorim să cunoaştem acest sentiment de apartenenţă.Cine ar putea să ne facă să simţim aceasta, decât, părinţii. Ei îşi ajută copiii să se ştie iubiţi, doriţi, utilizând cele 5 limbaje de iubire ale copiilor, (mângâierile fizice, cuvintele de încurajare, timpul acordat, darurile şi serviciile ) . Când sentimentul de apartenenţă este simţit în deplinătatea sa, toţi indivizii doresc să se dezvolte cât mai mult posibil, fără a genera neplăceri sau ranchiună, concretizându-se în faptul că, fiecare persoană îşi doreşte extinderea potenţialului celorlalţi la maximum.
Terapia adleriană încearcă să-i înveţe pe oameni să se accepte pe sine, chiar dacă au slăbiciuni, toate aceste eforturi fiind direcţionate spre generarea sentimentului de comuniune socială şi implicit eliminarea alienării. Sentimentul de comuniune socială reprezintă, defapt, o aptitudine ce poate fi dezvoltată conştient, prin antrenarea sinelui de către ceilalţi, bazată pe o direcţie socială a ceşterii individului. Mai precis, sentimentul de comuniune socială, se referă la diverse atitudini, pe care individul le foloseşte în lumea socială, o căutare a unui viitor mai bun pentru omenire, lume, univers.
Fiecare om e la fel cu ceilalţi prin simpla lui apartenenţă la speţa umană, are caracteristici asemănătoare cu oamenii din grupul său şi totuşi este unic, diferit de toţi ceilalţi.
Orice individ, oricare ar fi el, nu se realizează prin trăsături universale adăugate la nişte trăsături ale grupului sau şi apoi adăugate la ceva propriu. Individul împleteşte într-un mod unic toate trăsăturile formând ceea ce se cheamă o persoană distinctă şi originală Unicitatea rămâne o problemă atunci când nu reuşeşti să ajungi să o integrezi. A fi diferit şi a fi la fel cu ceilalţi sunt doi poli ai aceleaşi lumi. Faptul că tu eşti unic, nu presupune că nu ai acces la celălalt aşa cum este el, la ceea ce simte, la ceea ce gândeşte, la ceea ce îşi doreşte, visează, creează la rândul lui. Există o problemă a unicităţii, a diferenţei faţă de ceilalţi şi aceasta este dată de o tendinţă umană - tendinţa de a-ţi construi lumea după propriile tale valori, sentimente, anxietăţi, complexe. A fi unic presupune această asumare a specificului tău prin tot ceea ce este în permanenţă în tine. A fi unic este un proces şi nu o stare de fapt, pentru că vine din tine şi constituie ceva ce am putea denumi "resursele tale".
Pentru a înţelege un om trebuie sa observăm că el este:
ca toţi ceilalţi oamenii (după normele universale ) ;
ca unii oameni (după normele de grup ) ;
şi cu toate acestea ...
ca nici un alt om.
Dacă ar fi să sintetizăm ceea ce suntem, am putea să plecăm de la ceea ce se petrece în fiecare dintre noi. Suntem unici prin: modul de a vedea lumea; prin ceea ce simţim pentru persoanele din jur; prin ceea ce visăm; prin ceea ce ne dorim; prin ceea ce este cuplul din care facem parte; prin ceea ce este munca noastră; prin ceea ce sunt părinţii şi fraţii noştri; prin ceea ce este arborele nostru genealogic.
Cu toate acestea, fiecare dintre noi e diferit de celălalt, apartinând deja prin naştere unuia dintre cele două sexe. Fiecare dintre noi suntem unici căpătând o anumită originalitate prin faptul că ne-am născut într-o anumită zi sau epocă istorică, într-o anumită familie, într-un anumit mediu social şi am parcurs un anumit drum în viaţă. Individul e unic, însă nu incomparabil cu alţi indivizi ai speciei umane.
Cunoaşterea şi acceptarea de sine sunt variabile fundamentale în funcţionarea şi adaptarea optimă la mediul social, în menţinerea sănătăţii mentale şi emoţionale. Conform psihologiei umaniste dezvoltată de Carl Rogers şi Abraham Maslow, fiecare persoană este valoroasă în sine. Prin natura sa umană, are capacitatea de a se dezvolta, de a-şi alege propriul destin şi implicit de a-şi valida caracteristicile positive, în măsura în care mediul îi creează condiţiile de actualizare a sinelui. Aşadar, acceptarea necondiţionată (indiferent de performanţe ), gândirea pozitivă (convingerea că fiecare persoană are ceva bun ), sunt atitudini, (anume: empatie, respect, căldură, autenticitate ) care favorizează dezvoltarea personală.
Dacă individul ar fi ghidat, de la început, într-o anumită direcţie de către tendinţe moştenite, cu siguranţă că atitudinea adoptată de el faţă de problemele vieţii sociale nu i-ar putea determina dezvoltarea caracterului. Dacă instinctele sau alte forţe înăscute i-ar guverna comportamentul la fiecare răscruce, ar fi posibilă doar o anume adaptare şi modificare a personalităţii sale, ca răspuns la condiţiile mediului. Se constată, totuşi, că toate caracteristicile individului, întreaga sa personalitate, sunt dezvoltate de atitudinea adoptată faţă de mediul său, în copilăria timpurie. De fapt aceasta se poate doar dacă psihicul ("psyche" ) omenesc este orientat teleologic. Cu alte cuvinte, ţelul urmărit de acţiunile individului este factorul decisiv. Trebuie să admitem acest fapt, pentru a crede că atitudinea sa faţă de mediu îi determină consistent toate acţiunile, şi suma acţiunilor sale - personalitatea.
Ultima mare dezvoltare a ştiinţelor naturale, în special, era bazată pe acceptarea doctrinei cauzalităţii, care priveşte fiecare eveniment ca simplul efect al unei anumite cauze.
Freud a fost primul care a dat la o parte teoria după care acţiunile umane sunt guvernate de legi fiziologice, şi a subliniat nevoia de acceptare şi recunoaştere a legilor pur psihologice ale omului, dar chiar şi el a fost deviat de principiul cauzalităţii, şi a privit spre trecut pentru explicarea tuturor acţiunilor umane. A declarat că toate experienţele psihice anterioare ar fi rezerve ale unor energii psihice, aşadar trebuie recunoscute ca factori compulsivi, care obligatoriu produc un rezultat.
Adler a tăiat nodul gordian când a găsit că forţa-motiv a fiecărei acţiuni umane este scopul acţiunii. Această descoperire este pe deplin confirmată de experienţa noastră personală, din viaţa normală a unui om sănătos. Totuşi, dacă privim fiinţa omenească drept o personalitate nedivizată, judecăm nu numai acţiunea rezultantă ci şi ezitarea iniţială ca o "acţiune" consistentă şi coerentă, servindu-şi propriul scop la fel de eficient cum ar servi voinţa simplă, liberă un alt scop.Din tot ceea ce face, este evident că omul are puterea să se orienteze spre un anume mediu, deoarece acţiunea şi inacţiunea îi sunt decise, până la urmă, numai de întrebarea "încotro?" sau "pentru ce scop?" Omul nu este dus prin viaţă doar de trecutul său, ci şi îmboldit să înainteze în viitor - iar forţa care îl îmboldeşte nu este una exterioară. Se mişcă de unul singur. Toate acţiunile, emoţiile, calităţile şi caracteristicile sale servesc acelaşi scop. Îl arată încercând să se adapteze societăţii. Caracterul nu este determinat cauzal de către echipament sau instincte. Nici nu este format de mediu, ceea ce ne-ar întoarce iarăşi la determinarea cauzală. Crezul în finalitate se bazează pe crezul în "puterea creativă", care îi permite omului să îşi caute scopul după cum crede de cuviinţă.
Aş concluziona, în final, că fiecare, din cele 5 postulate ale lui Adler (unicitate, inserare socială, fenomenologie, holism şi finalism ) are o semnificaţie deosebită în ceea ce priveşte dezvoltarea şi implicit integritatea unei persoane.
În ceea ce priveşte unicitatea, de luat în seamă este afirmaţia lui H.S. Sullivan, anume "oamenii sunt mai degrabă asemănători decât diferiţi", precum şi faptul că "ereditatea şi mediul" sunt pietrele de construcţie ale copilului creativ.
Cu privire la cel de-al doilea postulat al lui Adler, de remarcat este faptul că "nu se poate înţelege persoana izolată în vid" şi "sentimentul de comuniune socială este un "potenţial", marcă a sănătăţii şi adaptării".
Semnificaţia celui de al treilea postulat rezidă din faptul că aduce în prim plan importanţa empatiei, "A vedea cu ochii, a asculta cu urechile şi a simţi cu inima altuia" (Adler )
Holismul, cel de-al patrulea postulat a fost aşa zisul "măr al discordiei" între Freud şi Adler, cel din urmă considerând că persoana este indivizibilă. De remarcat este şi afirmaţia lui Jan Smuts "Întregul este mai mare decât suma părţilor sale componente".
Finalismul, postulatul de asemenea foarte important, referitor la care Alfred Adler, subliniază faptul că toate formele de viaţă se mişcă şi că fiecare mişcare trebuie să aibă un scop. Astfel, după Adler, toate formele de viaţă caută un scop (sau ţel ) . În ceea ce priveşte omul, Alfred Adler declară că ne este imposibil să îi înţelegem comportamentul şi acţiunile fără a le şti scopul, finalitatea.
Aşadar, fără doar şi poate, este adevărat că fiecare postulat are esenţa şi implicit o importanţă deosebită, însă susţin ideea conform căreia, din "inserarea socială" derivă toate celelalte 4 postulate.
Este foarte adevărat că fiecare dintre noi este unic, persoana este indivizibilă, aşa cum este deasemenea foarte adevărat este că important "să vedem cu ochii, să ascultăm cu urechile şi să simţim cu inima altuia" şi toate acţiunile noastre să se îndrepte spre un scop.
Toate acestea au loc, ... unde altundeva decât în spaţiul social, care nu reprezintă altceva decât marca sănătăţii şi a adaptării.
Totodată, o necesitate, consider motto-ul Sophiei Lazarsfeld, "A avea curajul de a fi imperfect", care ar fi necesar să creeze o rezonanţă în conştiinţele tuturor şi implicit să fie acceptat de marea majoritate a societăţii.
Consider că postulatul "inserarea socială", al lui Alfred Adler este cel mai important, din el derivând toate celelalte, deoarece:
Nicăieri oamenii nu au apărut altfel decât în societate, iar Lewis Way în 1962, a sesizat faptul că Adler privea cooperarea drept fiind cea mai serioasă misiune a psihologiei sale, spunând "Cooperarea cu viaţa înseamnă în primul rând realţionarea persoanei cu singurul standard găsit până acum- Comunitatea" Se pare că cel mai valoros concept din psihologia individuală a lui Adler, este "interesul social", mai precis sentimentul de comuniune socială este văzut ca o aptitudine înnăscută care poate fi dezvoltată conştient. Adler asemăna sentimentul de comuniune socială cu empatia şi spunea că "sentimentul de comuniune socială ", înseamnă "a vedea cu ochii altuia, a asculta cu urechile altuia, a simţi cu inima altuia"O observaţie pertinentă vine din partea Hertei Orgler în 1973, care sesizează faptul că Adler nu considera sentimentul de comuniune socială o "subordonare oarbă, ci din contră o coordonare cu ochii larg deschişi". De remarcat este faptul că idealul lui Adler, cu privire la acest postulat "inserare socială", "nu este sacrificiul de sine, ci autodezvoltare a abilităţilor individului pentru binele său şi al omenirii".Să nu omitem totodată faptul că, o dorinţă fundamentală este aceea de a aparţine, toţi vrem să ne găsim locul în societate. Încă de la cea mai fragedă vârstă, ne dorim să cunoaştem acest sentiment de apartenenţă.Cine ar putea să ne facă să simţim aceasta, decât, părinţii. Ei îşi ajută copiii să se ştie iubiţi, doriţi, utilizând cele 5 limbaje de iubire ale copiilor, (mângâierile fizice, cuvintele de încurajare, timpul acordat, darurile şi serviciile ) . Când sentimentul de apartenenţă este simţit în deplinătatea sa, toţi indivizii doresc să se dezvolte cât mai mult posibil, fără a genera neplăceri sau ranchiună, concretizându-se în faptul că, fiecare persoană îşi doreşte extinderea potenţialului celorlalţi la maximum.
Terapia adleriană încearcă să-i înveţe pe oameni să se accepte pe sine, chiar dacă au slăbiciuni, toate aceste eforturi fiind direcţionate spre generarea sentimentului de comuniune socială şi implicit eliminarea alienării. Sentimentul de comuniune socială reprezintă, defapt, o aptitudine ce poate fi dezvoltată conştient, prin antrenarea sinelui de către ceilalţi, bazată pe o direcţie socială a ceşterii individului. Mai precis, sentimentul de comuniune socială, se referă la diverse atitudini, pe care individul le foloseşte în lumea socială, o căutare a unui viitor mai bun pentru omenire, lume, univers.
Fiecare om e la fel cu ceilalţi prin simpla lui apartenenţă la speţa umană, are caracteristici asemănătoare cu oamenii din grupul său şi totuşi este unic, diferit de toţi ceilalţi.
Orice individ, oricare ar fi el, nu se realizează prin trăsături universale adăugate la nişte trăsături ale grupului sau şi apoi adăugate la ceva propriu. Individul împleteşte într-un mod unic toate trăsăturile formând ceea ce se cheamă o persoană distinctă şi originală Unicitatea rămâne o problemă atunci când nu reuşeşti să ajungi să o integrezi. A fi diferit şi a fi la fel cu ceilalţi sunt doi poli ai aceleaşi lumi. Faptul că tu eşti unic, nu presupune că nu ai acces la celălalt aşa cum este el, la ceea ce simte, la ceea ce gândeşte, la ceea ce îşi doreşte, visează, creează la rândul lui. Există o problemă a unicităţii, a diferenţei faţă de ceilalţi şi aceasta este dată de o tendinţă umană - tendinţa de a-ţi construi lumea după propriile tale valori, sentimente, anxietăţi, complexe. A fi unic presupune această asumare a specificului tău prin tot ceea ce este în permanenţă în tine. A fi unic este un proces şi nu o stare de fapt, pentru că vine din tine şi constituie ceva ce am putea denumi "resursele tale".
Pentru a înţelege un om trebuie sa observăm că el este:
ca toţi ceilalţi oamenii (după normele universale ) ;
ca unii oameni (după normele de grup ) ;
şi cu toate acestea ...
ca nici un alt om.
Dacă ar fi să sintetizăm ceea ce suntem, am putea să plecăm de la ceea ce se petrece în fiecare dintre noi. Suntem unici prin: modul de a vedea lumea; prin ceea ce simţim pentru persoanele din jur; prin ceea ce visăm; prin ceea ce ne dorim; prin ceea ce este cuplul din care facem parte; prin ceea ce este munca noastră; prin ceea ce sunt părinţii şi fraţii noştri; prin ceea ce este arborele nostru genealogic.
Cu toate acestea, fiecare dintre noi e diferit de celălalt, apartinând deja prin naştere unuia dintre cele două sexe. Fiecare dintre noi suntem unici căpătând o anumită originalitate prin faptul că ne-am născut într-o anumită zi sau epocă istorică, într-o anumită familie, într-un anumit mediu social şi am parcurs un anumit drum în viaţă. Individul e unic, însă nu incomparabil cu alţi indivizi ai speciei umane.
Cunoaşterea şi acceptarea de sine sunt variabile fundamentale în funcţionarea şi adaptarea optimă la mediul social, în menţinerea sănătăţii mentale şi emoţionale. Conform psihologiei umaniste dezvoltată de Carl Rogers şi Abraham Maslow, fiecare persoană este valoroasă în sine. Prin natura sa umană, are capacitatea de a se dezvolta, de a-şi alege propriul destin şi implicit de a-şi valida caracteristicile positive, în măsura în care mediul îi creează condiţiile de actualizare a sinelui. Aşadar, acceptarea necondiţionată (indiferent de performanţe ), gândirea pozitivă (convingerea că fiecare persoană are ceva bun ), sunt atitudini, (anume: empatie, respect, căldură, autenticitate ) care favorizează dezvoltarea personală.
Dacă individul ar fi ghidat, de la început, într-o anumită direcţie de către tendinţe moştenite, cu siguranţă că atitudinea adoptată de el faţă de problemele vieţii sociale nu i-ar putea determina dezvoltarea caracterului. Dacă instinctele sau alte forţe înăscute i-ar guverna comportamentul la fiecare răscruce, ar fi posibilă doar o anume adaptare şi modificare a personalităţii sale, ca răspuns la condiţiile mediului. Se constată, totuşi, că toate caracteristicile individului, întreaga sa personalitate, sunt dezvoltate de atitudinea adoptată faţă de mediul său, în copilăria timpurie. De fapt aceasta se poate doar dacă psihicul ("psyche" ) omenesc este orientat teleologic. Cu alte cuvinte, ţelul urmărit de acţiunile individului este factorul decisiv. Trebuie să admitem acest fapt, pentru a crede că atitudinea sa faţă de mediu îi determină consistent toate acţiunile, şi suma acţiunilor sale - personalitatea.
Ultima mare dezvoltare a ştiinţelor naturale, în special, era bazată pe acceptarea doctrinei cauzalităţii, care priveşte fiecare eveniment ca simplul efect al unei anumite cauze.
Freud a fost primul care a dat la o parte teoria după care acţiunile umane sunt guvernate de legi fiziologice, şi a subliniat nevoia de acceptare şi recunoaştere a legilor pur psihologice ale omului, dar chiar şi el a fost deviat de principiul cauzalităţii, şi a privit spre trecut pentru explicarea tuturor acţiunilor umane. A declarat că toate experienţele psihice anterioare ar fi rezerve ale unor energii psihice, aşadar trebuie recunoscute ca factori compulsivi, care obligatoriu produc un rezultat.
Adler a tăiat nodul gordian când a găsit că forţa-motiv a fiecărei acţiuni umane este scopul acţiunii. Această descoperire este pe deplin confirmată de experienţa noastră personală, din viaţa normală a unui om sănătos. Totuşi, dacă privim fiinţa omenească drept o personalitate nedivizată, judecăm nu numai acţiunea rezultantă ci şi ezitarea iniţială ca o "acţiune" consistentă şi coerentă, servindu-şi propriul scop la fel de eficient cum ar servi voinţa simplă, liberă un alt scop.Din tot ceea ce face, este evident că omul are puterea să se orienteze spre un anume mediu, deoarece acţiunea şi inacţiunea îi sunt decise, până la urmă, numai de întrebarea "încotro?" sau "pentru ce scop?" Omul nu este dus prin viaţă doar de trecutul său, ci şi îmboldit să înainteze în viitor - iar forţa care îl îmboldeşte nu este una exterioară. Se mişcă de unul singur. Toate acţiunile, emoţiile, calităţile şi caracteristicile sale servesc acelaşi scop. Îl arată încercând să se adapteze societăţii. Caracterul nu este determinat cauzal de către echipament sau instincte. Nici nu este format de mediu, ceea ce ne-ar întoarce iarăşi la determinarea cauzală. Crezul în finalitate se bazează pe crezul în "puterea creativă", care îi permite omului să îşi caute scopul după cum crede de cuviinţă.
Aş concluziona, în final, că fiecare, din cele 5 postulate ale lui Adler (unicitate, inserare socială, fenomenologie, holism şi finalism ) are o semnificaţie deosebită în ceea ce priveşte dezvoltarea şi implicit integritatea unei persoane.
În ceea ce priveşte unicitatea, de luat în seamă este afirmaţia lui H.S. Sullivan, anume "oamenii sunt mai degrabă asemănători decât diferiţi", precum şi faptul că "ereditatea şi mediul" sunt pietrele de construcţie ale copilului creativ.
Cu privire la cel de-al doilea postulat al lui Adler, de remarcat este faptul că "nu se poate înţelege persoana izolată în vid" şi "sentimentul de comuniune socială este un "potenţial", marcă a sănătăţii şi adaptării".
Semnificaţia celui de al treilea postulat rezidă din faptul că aduce în prim plan importanţa empatiei, "A vedea cu ochii, a asculta cu urechile şi a simţi cu inima altuia" (Adler )
Holismul, cel de-al patrulea postulat a fost aşa zisul "măr al discordiei" între Freud şi Adler, cel din urmă considerând că persoana este indivizibilă. De remarcat este şi afirmaţia lui Jan Smuts "Întregul este mai mare decât suma părţilor sale componente".
Finalismul, postulatul de asemenea foarte important, referitor la care Alfred Adler, subliniază faptul că toate formele de viaţă se mişcă şi că fiecare mişcare trebuie să aibă un scop. Astfel, după Adler, toate formele de viaţă caută un scop (sau ţel ) . În ceea ce priveşte omul, Alfred Adler declară că ne este imposibil să îi înţelegem comportamentul şi acţiunile fără a le şti scopul, finalitatea.
Aşadar, fără doar şi poate, este adevărat că fiecare postulat are esenţa şi implicit o importanţă deosebită, însă susţin ideea conform căreia, din "inserarea socială" derivă toate celelalte 4 postulate.
Este foarte adevărat că fiecare dintre noi este unic, persoana este indivizibilă, aşa cum este deasemenea foarte adevărat este că important "să vedem cu ochii, să ascultăm cu urechile şi să simţim cu inima altuia" şi toate acţiunile noastre să se îndrepte spre un scop.
Toate acestea au loc, ... unde altundeva decât în spaţiul social, care nu reprezintă altceva decât marca sănătăţii şi a adaptării.
Totodată, o necesitate, consider motto-ul Sophiei Lazarsfeld, "A avea curajul de a fi imperfect", care ar fi necesar să creeze o rezonanţă în conştiinţele tuturor şi implicit să fie acceptat de marea majoritate a societăţii.
Mihali si Asociatii, Centrul de Psihologie Satmareana
Recomandă acest cabinet
