Cum pot ajuta părinţii? Moduri de supraveghere şi îndrumare

A acţiona cu adevărat eficient în interesul propriului copil necesită următoarele:

• Înţelegerea deplină a punctelor forte, a slăbiciunilor şi a nevoilor specifice ale copilului.
• Informarea în legătură cu drepturile educaţionale, cu modul de funcţionare a sistemului şi cu resursele care sunt disponibile.
• Comunicarea eficientă şi lucrul în cooperare cu educatorii copilului.
• Implicarea copilului în procesul de planificare şi de luare a deciziilor, pentru a-i demonstra fără echivoc faptul că îi sunteţi alături până la capăt.

* Cereţi copilului hiperactiv lucruri realiste. Nu este drept să ceri unui copil hiperactiv să stea liniştit atâta vreme cât el nu poate face aceasta şi se va agita mai curând sau mai târziu. Această nerespectare a regulii impuse, chiar dacă nu este pedepsită, îl va face să se simtă rău şi îi va diminua respectul faţă de sine, prin greşeala pe care a comis-o faţă de cei pe care îi iubeşte şi îi respectă. Solicitările realiste sunt uneori greu de determinat, dar pot fi discutate chiar cu copilul.
* Evitaţi pe cât posibil certurile cu un copil hiperactiv. Certurile răscolesc sentimentele şi se termină prea des fără o rezolvare. Părintii trebuie să aplice numai regulile pe care le pot impune. Copiii hiperactivi provoacă în mod deliberat şi întreţin mult timp certurile. Cel mai bun lucru este ca părinţii să nu se lase antrenati în ele. Dacă copilul nostru ne enervează, de cele mai multe ori v-a regreta acest lucru, chiar dacă în mod obişnuit n-o arată. Deşi sunt necesare concesii faţă de comportarea dezorganizată a unui copil hiperactiv, odată ce am stabilit în mod ferm că un lucru trebuie făcut sau nu, vom insista în menţinerea unei comportări constante.
* Stimulaţi orice aptitudine sau talent posibil al copilului hiperactiv, pentru a-i înlesni cât mai multe succese. Un copil care se bucură de succes în orice altă activitate extraşcolară poate suporta deseori şocuri şi greutăţi apărute în alte domenii cu mai puţină împotrivire sau frustrare. Deseori este considerat "cineva"şi i se trec cu vederea o parte din comportările problematice, ceea ce se concretizează în mai puţine certuri şi mai multă autoapreciere.
* Acelaşi principiu se aplică şi la extrema cealaltă. Copilul hiperactiv doreşte să realizeze lucruri care îi depăşesc posibilităţile, ca să se afirme în faţa lumii. Trebuie să avem grijă de asemenea experienţe, ajutându-l să obţină rezultate la nivelul capacităţilor lui. În loc să fim de acord cu ideea că el v-a marca toate golurile într-un meci, e mai bine să-l lăudam pentru că îşi ajută echipa să se menţină pe un loc fruntaş şi să-i explicăm că îl iubim din alte motive decât succesele lui în sport.
* Încercaţi să evitaţi pedepsele ca atare, învăţându-l pe copil cauzele şi efectele unei acţiuni. Părinţii trebuie să adopte o poziţie rigidă numai atunci când sunt siguri de rezultat. Odată ce părinţii au stabilit o sarcină, au stabilit sancţiuni, au formulat un ultimatum şi s-au angajat într-o pedepsire (şi e important ca aceasta din urmă să nu apară decât în cazuri legate de sănătatea ăi siguranţa existenţei copilului, şi nu în cazuri minore ), trebuie să-şi menţină consecvent poziţia. Dacă i s-a interzis copilului să iasă din casă întrucât cu o zi înainte a întârziat nepermis de mult, trebuie să ne asigurăm ca nu va ieşi din casă, chiar dacă asta înseamnă să păzim uşa de la intrare.
* Lăudaţi-l pe copil pentru fiecare realizare, într-un mod consecvent. Copiii hiperactivi au nevoie de recompense repetate care să-i menţină la un nivel atins, altfel tind să-şi reia trăsăturile de comportare iniţiale.
* Încercaţi să-l ajutaţi să facă faţă modului său dezorganizat de gândire. Copiii hiperactivi tind sa abordeze mai multe activităţi fără un plan prealabil, ceea ce duce deseori la reuşite slabe şi la indispunerea prietenilor şi a familiei. O astfel de caracteristică poate fi greu de schimbat, dar există totuşi modalităţi prin care părinţii pot să ajute.
* Stabiliţi obiceiuri de rutină, încurajând copilul să le accepte şi să le repete în minte. Astfel, un copil hiperactiv înainte de apleca la şcoală trebuie învăţat să se oprească la uşă şi să enumere cu voce tare materiile pe care le are în ziua respectivă, verificând în acest timp dacă şi-a luat cărţile şi caietele necesare.
* Mai putem ajuta copilul să-şi dea seama atunci când pare să aibă o zi mai proastă. În comparaţie cu zilele obişnuite, le vom numi pe acestea « verzi sau roşii », fiecare culoare corespunzând unui anumit nivel de pericol. Identificarea acestor zile îi aduce copilului senzaţia că luptăm alături de el împotriva greutăţilor pe care le are şi îl vom învăţa să se privească pe sine cu ochii unei persoane din afară. Odată ce poate face acest lucru, va începe să-şi considere fiinţa şi acţiunile mai realist şi în sfârşit, să înceapă să le schimbe în mod conştient.
* NU RENUNTAŢI NICIODATĂ Acest lucru ar putea sa pară o platitudine, dar este una dintre cele mai frecvente probleme pentru aproape toţi părinţii, într-un moment sau altul. Deseori părinţii, după ce au lucrat ani de zile cu copiii lor nu întrezăresc nici un rezultat. Ei au atunci sentimentul ca au procedat greşit, fiindcă pur şi simplu copilului nu-i intră în cap legile de bază ale convieţuirii în societate. Totuşi, când li se cere să compare situaţii din prezent cu cele de acum câţiva ani, părinţii recunosc adesea că în acest interval copiii au deprins nişte reguli de convieţuire, chiar dacă aceasta a necesitat să li se repete acelaşi lucru de nenumărate ori.
* NU VĂ ÎNVINUIŢI. Cei din jurul nostru reuşesc uneori să-i facă pe părinţi (mai ales pe mame ) să se simtă depăşiţi de situaţie şi vinovaţi atunci când copiii lor nu se comportă conform aşteptărilor. Unele critici, uşor deghizate, rănesc deseori adânc, deoarece sentimentul de a fi o mamă/ tată necorespunzător este împărtăşit de mulţi părinţi ai căror copii hiperactivi nu se adaptează unor principii educative de bază, care asupra celorlalţi copii au efect. O astfel de autoînvinovăţire este neîndreptaţită, deoarece nici o persoană din afara nu poate înţelege dimensiunea greutăţilor cauzate de unii din aceşti copii. Este cert faptul că, părinţii sunt persoanele cele mai apropiate copiilor şi cele care cunosc cel mai bine trăsăturile de caracter şi punctele sensibile ale acestora. Pentru a fi cu adevărat eficienţi în misiunea lor, trebuie să dispună de o bună înţelegere a punctelor forte şi a slăbiciunilor copilului, atât din perspectivă "clinică" cât şi personală. Susţinerea cea mai eficientă presupune un efort de colaborare şi nu o luptă între părinţi şi educatori.
Cu toate acestea, copilul este persoana cea mai importantă din tot acest proces. Trăirile diverse şi confuze pe care le au copiii, fie ei de orice vârstă, atunci când sunt scoşi în evidenţă prin intervenţii speciale, pot avea repercursiuni nefaste asupra lor, anume copiii mai mici pot să interiorizeze unele sentimente de ruşine şi senzaţia că sunt "răi". Unii copii mai mari pot să se simtă etichetaţi sau stigmatizaţi şi reacţionează prin resentimente şi necomplianţă. Întotdeauna este mai bine să simţi că eşti participant, nu pion. Chiar şi copiii foarte mici acceptă intervenţiile atunci când motivele şi beneficiile le sunt explicate într-un mod care pare raţional pentru ei. La fel de importantă este şi atitudinea familiei faţă de susţinerea copilului şi faţă de intervenţii. Nu este suficient să oferim doar disciplină şi îndrumare. ("E timpul să te-apuci să-ţi faci lecţiile; închide televizorul"! ) . Ideal ar fi ca părinţii să lase copilul să vadă în ei rolul de încurajator şi de "cavaler cu armură strălucitoare" ("Am încredere în tine, vreau tot ce-i mai bun pentru tine, sunt alături de tine până la capăt" ) . Cu toate acestea, este dovedit faptul că, intervenţiile educaţionale dau întotdeauna rezultatele cele mai bune atunci când copiii îşi consideră familia drept o sursă de sprijin permanent. Mult succes, tuturor!