De la negare spre recuperare
Inapoi Autor: Giorgiana Corina Cristea
Cand intr-o familie apare un bebelus cu dizabilitati, universul familial se dezintegreaza pentru o perioada.
Visurile legate de viitorul copil – cum va arata, cu cine va semana, unde va merge la gradinita, care va fi primul cuvant, ce meserie isi va alege - sunt inlocuite de vinovatie, furie, ura, tristete – un amalgam de sentimente.
Cu cine seamana un copil cu sindrom Down? Cu mama sau cu tata?
A cui este vina ca bebelusul are tetrapareza spastica? A medicului care … ? A mamei care … ?
De ce mi se intampla tocmai mie?
Cu ce am gresit?
Etc. Etc. Etc.
Suportul in aceasta perioada inseamna sa fii alaturi de familie atunci cand nu mai are putere sa ceara acest lucru si sa ii oferi spatiu atunci cand are nevoie.
In perioada postnatala cand alte familii cu un bebelus se adapteaza la noua situatie, parintii unui copil cu dizabilitati au senzatia ca traiesc un vis urat. Multe mamici nu-si mai amintesc primele luni, sau se inchid in casa si plang...sau alearga la diversi specialisti cautand sfaturi, solutii.
Parintii pot nega diagnosticul si pot oscila intre speranta de a infirma si durerea confirmarii diagnosticului.
Acesta este motivul pentru care, uneori, chiar daca au unele banuieli, parintii ignora inconstient sau minimalizeaza unele simptome, mai ales in cazul dizabilitatilor care nu sunt vizibile imediat dupa nastere – ca autismul.
In momentul confirmarii diagnosticului unii parinti sunt coplesiti de sentimente de vinovatie. Apar intrebari de genul: “Ce am facut?, ”Cu ce sunt de vina?”, iar partenerii se pot invinovati reciproc. Daca mai sunt copii in cuplu ei pot simti tensiunea si agitatia induse de noua situatie.
Parintii mai pot simti furie, neputinta si o mare dorinta de a se izola, de a-si trai durerea singuri ca indivizi sau impreuna ca familie care se simte “stigmatizata”.
Toate aceste procese sunt normale si dureaza o perioada de timp necesara unei noi organizari.
Imaginea bebelusului din mintea ambilor parinti, anterioara nasterii, se ajusteaza realitatii concrete. Un mare suport in aceasta perioada vine de la parinti aflati in situatii similare, a caror companie este cautata si pretuita.
In procesul de consiliere al familiilor copiilor cu dizabilitati recuperarea incepe o data cu acceptarea situatiei concrete din aici si acum.
Obiectivele terapeutice pornesc de la consilierea familiei si asigura sustinerea copilului/familiei in vederea recuperarii (in ritmul propriu al copilului si respectand particularitatile acestuia ) punand accent pe realizarea unei echipe formate din familie alaturi de specialistii implicati: medic, psiholog, kinetoterapeut, logoped.
Giorgiana Corina Cristea
Psiholog clinician
Psihoterapeut
Visurile legate de viitorul copil – cum va arata, cu cine va semana, unde va merge la gradinita, care va fi primul cuvant, ce meserie isi va alege - sunt inlocuite de vinovatie, furie, ura, tristete – un amalgam de sentimente.
Cu cine seamana un copil cu sindrom Down? Cu mama sau cu tata?
A cui este vina ca bebelusul are tetrapareza spastica? A medicului care … ? A mamei care … ?
De ce mi se intampla tocmai mie?
Cu ce am gresit?
Etc. Etc. Etc.
Suportul in aceasta perioada inseamna sa fii alaturi de familie atunci cand nu mai are putere sa ceara acest lucru si sa ii oferi spatiu atunci cand are nevoie.
In perioada postnatala cand alte familii cu un bebelus se adapteaza la noua situatie, parintii unui copil cu dizabilitati au senzatia ca traiesc un vis urat. Multe mamici nu-si mai amintesc primele luni, sau se inchid in casa si plang...sau alearga la diversi specialisti cautand sfaturi, solutii.
Parintii pot nega diagnosticul si pot oscila intre speranta de a infirma si durerea confirmarii diagnosticului.
Acesta este motivul pentru care, uneori, chiar daca au unele banuieli, parintii ignora inconstient sau minimalizeaza unele simptome, mai ales in cazul dizabilitatilor care nu sunt vizibile imediat dupa nastere – ca autismul.
In momentul confirmarii diagnosticului unii parinti sunt coplesiti de sentimente de vinovatie. Apar intrebari de genul: “Ce am facut?, ”Cu ce sunt de vina?”, iar partenerii se pot invinovati reciproc. Daca mai sunt copii in cuplu ei pot simti tensiunea si agitatia induse de noua situatie.
Parintii mai pot simti furie, neputinta si o mare dorinta de a se izola, de a-si trai durerea singuri ca indivizi sau impreuna ca familie care se simte “stigmatizata”.
Toate aceste procese sunt normale si dureaza o perioada de timp necesara unei noi organizari.
Imaginea bebelusului din mintea ambilor parinti, anterioara nasterii, se ajusteaza realitatii concrete. Un mare suport in aceasta perioada vine de la parinti aflati in situatii similare, a caror companie este cautata si pretuita.
In procesul de consiliere al familiilor copiilor cu dizabilitati recuperarea incepe o data cu acceptarea situatiei concrete din aici si acum.
Obiectivele terapeutice pornesc de la consilierea familiei si asigura sustinerea copilului/familiei in vederea recuperarii (in ritmul propriu al copilului si respectand particularitatile acestuia ) punand accent pe realizarea unei echipe formate din familie alaturi de specialistii implicati: medic, psiholog, kinetoterapeut, logoped.
Giorgiana Corina Cristea
Psiholog clinician
Psihoterapeut
Giorgiana Corina Cristea - Cabinet individual de psihologie
Recomandă acest cabinet
