În consilierea psihologică, secretul reuşitei terapeutice constă în relaţia care se stabileşte între terapeut şi client. Această relaţie terapeutică este fundamentală. Se bazează pe compatibilitatea dintre terapeut si client, stabilită încă din primele secunde ale întîlnirii acestora, şi se construieşte prin încrederea unuia faţă de celălalt.

În prima şedintă, terapeutul ar trebui să-şi informeze clientul despre competenţele şi certificările sale profesionale, să ofere informaţii despre serviciile oferite şi despre etapele procesului terapeutic, să clarifice aspectele legate de confidenţialitate precum şi despre procedurile administrative privind timpul şi banii necesari pentru derularea firescă a întregului demers psihologic.

Constituie un abuz, din perspectiva eticii (dacă sunt semnalate la Colegiul Psihologilor din România sunt aspru sancţionate ) acele practici care aduc beneficii terapeutului în defavoarea clientului.

Practici care implică sexul: contacte sau raporturi sexuale cu clientul, angajarea în activităţi erotice etc;

Practici ce privesc confidenţialitatea: dezvăluirea altor persoane a informaţiilor personale şi experienţelor povestite de client în cadrul terapiei;

Practici legate de aspecte economice: împrumutul de bani de la client;

Practici ce vizează competenţa profesională: falsa prezentare a pregătirii profesionale, nerespectarea contractului cu clientul, utilizarea de droguri în cadrul terapiei, participarea la relaţia terapeutică sub influenţa alcoolului etc.

Interacţiunea dintre terapeut şi client se poate modifica în timp datorită aşteptărilor şi a investirii de roluri conform nevoilor clientului, pe care acesta le proiectează în terapeut. Un terapeut echilibrat ar trebui sa discute şi să clarifice, în cadrul consilierii, atunci când aceste lucruri apar ceea ce este şi mai ales ceea ce nu este el în raport cu clientul. Este foarte grav atunci cînd în mod direct sau indirect, dar conştient, terapeutul acceptă ori încurajează clientul să-şi facă o imagine deformată despre el şi în felul acesta o imagine greşită şi despre terapia psihologică.

Pe această temă, psihologul Ovidiu Alexandru Pop descrie câteva dintre capcanele pe care clientul le întinde psihoterapeutului (“Orientarea experienţială în psihoterapie” ), şi anume:

Terapeutul ”maestru” – este terapeutul care se lasă supraevaluat şi supraestimat de către client. Clientul îl vede ca pe un salvator, îl admiră şi îl venerează. Un astfel de terapeut riscă să transforme actul terapeutic în politică de imagine, oferind un model de nesinceritate pe care clientul îl va prelua sau îl va descoperi în cele din urmă.

Terapeutul „resursă”– reprezintă pentru client o resursă emoţională, dispoziţională, comportamentală sau interpretativă. Clientul vine la terapie doar atunci când are nevoie, plateşte şi terapeutul îî administrează “analgezicul” emoţional. Clientul este limitat astfel la resursele oferite de către terapeut în loc să fie ajutat să-şi descopere propriile resurse existenţiale.

Terapeutul „motocicletă cu ataş” – este terapeutul care ignoră rolul fundamental al efortului clientului în procesul terapeutic. Terapeutul face totul, clientul nimic. Clientul îşi interzice astfel experienţa şi efortul personal în procesul cunoaşterii de sine şi descoperirea resurselor şi a modalităţilor de adaptare adecvată la situaţiile de viaţă prezente.

Terapeutul „ ladă de gunoi „– terapeutul este redus la o supapă necesară, puţin valorizată, dar de care devii dependent,, vin la tine ca să mă descarc, rabdă-mă, eşti coşul meu de gunoi bine plătit”. În acest caz nu putem vorbi despre existenţa unui proces terapeutic, pentru client ar fi mai ieftin dacă s-ar rezuma la simple discuţii cu prietenii la un pahar cu bere, pentru a se descărca. Terapeutul care se complace într-o astfel de relaţie pe lângă riscul de a se contamina psihologic, de fapt, îi interzice clientului său de a intra în contact profund cu sine însuşi pentru a se debloca emoţional şi astfel să reuşească să îşi dezvolte mecanismele necesare pentru a trăi aici şi acum în perfectă armonie cu sine însuşi.

Terapeutul “amant” – deseori în terapie se întâmplă să se îndragăstească clienta (ul ) de terapeut (a ) . De fapt este o îndragostire falsă, sentimentul apare pentru că ai gasit poate, pentru prima dată în viaţa ta, pe cineva care te ascultă activ, plenar, cu mintea, cu sufletul şi în acelaşi timp empatizează puternic cu tine. Este un sentiment minunat, înălţător şi dă senzaţia că ar fi vorba de iubire. Nimic mai fals. Persoana din faţa ta, terapeutul este pregătit teoretic şi practic pentru a face acest lucru ca să nu mai spun ca o şi plăteşti pentru asta. Greşeala în actul terapeutic apare atunci când psihologul realizează că este investit cu rolul de amant (a ) de către client (a ) şi acceptă tacit acest lucru, încurajându-l cu zâmbete, mesaje şi atingeri mergând până la a iniţia acte erotice şi/sau sexuale.

Terapia psihologică este eficientă numai în condiţiile unei dorinţe minime de cooperare din partea clientului în direcţia unor scopuri terapeutice fixate şi acceptate mutual.

Un terapeut model este un terapeut sincer cu sine insuşi, este o persoană care se autodezvăluie în procesul terapeutic, care îşi permite să îşi arate faţa umană, cu imperfecţiuni şi care este în continuă formare şi în acelaşi timp propriul său client cu care lucrează în momentele cele mai inedite ale zilei. Un terapeut care ştie să lucreze cu el va şti să lucreze şi cu clienţii săi. Efortul acesta, oricât de sinuos ar fi, rămâne treaptă de temelie şi punct de reper în demersul terapeutic, dincolo de abilităţile şi cunoştinţele terapeutului, care vin doar să completeze şi să consolideze această temelie.