Etologia familiei - între valorile tradiţionale şi deficienţele funcţionale ale tendinţelor moderne - Ontologia perpetuării biologice presupune existenţa a doi factori congruenţi, care prin schimb de informaţie genetică asigură perenitatea speciilor, specifice florei şi faunei. La mamifere rolul de suport, mediu fertil şi protector de viaţă este asigurat de către femelă, care, datorită constituţiei fiziologice este unica în măsură de a asigura nevoile vitale ale noilor născuţi. De la această paradigmă biologică nu face excepţie nici specia umană care în toată istoria ei a fost animată de către imperiosul instinct de reproducere ce s-a manifestat prin formarea de cupluri mai mult sau mai puţin stabile şi aflate sub influenţa mediului social în care trăiau. La fel ca la celelalte mamifere rolul cel mai important în asigurarea vieţii a fost atribuit faptic şi cultural femeii care naşte, hrăneşte şi educă în primă instanţă noii născuţi, noile generaţii de oameni.
Pornind din vechea istorie a umanităţii, cu cât inaintăm spre contemporaneitate se observă o evoluţie valorică a cuplului bărbat - femeie care de la simpli parteneri sexuali instabili devin parteneri de viaţă cu roluri şi statuturi bine precizate, determinate de contextul socio-cultural în care vieţuiesc. În cadrul cuplului marital şi a statutului social, femeia a pierdut şi a câstigat noi drepturi care au adus-o într-o formă de relativă egalitate cu promotorul societăţii patriarhale, bărbatul. Spun relativă egalitate deoarece la nivel global cutumele societăţii patriarhale sunt prezente în proporţie de peste 60 %, cu toate că în perpetuarea speciei rolul bărbatului este aproape subsidiar. În zilele noastre, societatea modernă de tip european asigură celor doi parteneri de viaţă drepturi egale asupra statutului familial pe care au ales să-l împărtăşească. De-a lungul timpului familia a căpătat nobilul statut de instituţie a vieţii, celulă a societaţii, care asigură apariţia şi formarea noilor membrii ai societăţi, copii. Modul cum este perceput copilul în sânul familiei, a evoluat şi el conform moravurilor vremii şi al culturilor. Dacă în Europa începutului de secol XX încă se mai foloseau copii ca sursă ieftină de lucru atât în industrie cât şi în agricultură iar statutul lor era dictat în mare măsură de capul familiei; începând cu deceniul al -V- lea, graţie evoluţiei ştiinţelor umaniste şi a potenţei lor în societate, s-au adoptat o serie de măsuri şi legi menite a apăra dreptul la o dezvoltare sănătoasa a copiilor. Astfel, s-a reglementat pe baze umaniste rolul şi statutul copiilor atât în societate cât şi în familia de provenienţă. Observarea ştiinţifică asupra dezvoltării umane atât sub aspect biologic cât şi psihosocial au pus în lumină criteriile, metodele şi modalităţile cele mai avantajoase de creştere şi educaţie a copiilor. Relevanţa cercetarilor ştiinţifice a dus chiar la impunerea unor măsuri punitive din partea organelor legislative, asupra părinţilor pentru rele tratamente aplicate minorului sau neglijenţă în creşterea şi îngrijirea copiilor. Aceste măsuri merg până la decăderea din drepturile părinteşti şi încredinţarea copiilor unor instituţii sociale sau unei alte familii de adopţie. Iată deci că familia este privită cu atenţie şi interes de către societate care o încurajează şi o recunoaşte ca : "cel mai puternic agent socializator în dezvoltarea copiilor" (Psihologia Vârstelor - Gratiela Sion )
Aspectul fundamental, intrinsec al constituirii cuplului şi formării familiei este naşterea şi creşterea copiilor, asigurarea viitorului societăţii, al speciei. Fie că agreăm sau nu ideea, trebuie sa recunoaştem că suntem "programaţi" genetic pentru a ne reproduce, deoarece funcţia crează organul. Atracţia sexuală imperioasă din timpul adolescenţei, care coincide cu maturarea organelor de reproducere, receptivitatea faţă de stimulii erotici ai sexului opus : feromoni, pubis, tors, mamele, etc. Toate acestea vorbesc de la sine despre planul naturii care se află înscris în instinctele noastre şi se developează odată cu înaintarea în vârstă. Fără a gândi conştient la acest algoritm al vieţii, oamenii s-au lăsat purtaţi de instinctele naturii lor care se manifestă sub forma trebuinţelor primare, pe care am început să le conştientizăm abia recent prin studierea sistematică a psihicului uman. Dacă la începutul istoriei umanităţii alegerea partenerului se făcea dupa criteriul simplei satisfaceri a unei trebuinţe fiziologice, cu cât societatea evolua cu atât creştea în complexitate şi criteriile de alegere, iar la acest proces în timpurile moderne femeia castigă dreptul de participant activ.
În societatea civilizată actuală, formarea unei perechi, a unei familii, este interactivă avându-i ca unici protagonişti pe cei doi parteneri, care, conform propriilor reprezentări, convingeri şi aspiraţii aleg să formeze o familie de bună voie şi nesiliţi de nimeni. Astfel se constituie familia nucleară sau conjugală care este caracteristică societăţii moderne, din care fac parte cei doi parteneri şi copii lor necăsătoriţi. În trecut, în cadrul cuplului marital rolul celor doi parteneri ere stabilit prin prescripţii tradiţionale clare şi rigide care stabileau norme de comportament şi reguli de convieţuire menite a asigura bunăstarea familiei, conform obiceiurilor specifice fiecărei culturi.
În societatea contemporană, urbanismul cosmopolit a făcut ca valorile tradiţionale restrictive şi conservatoare, ale diferitelor culturi să se estompeze şi să lase loc unui mod de viaţă axat mai mult pe valorile strict personale şi mai puţin pe cele sociale. Acest fapt lasă o mai mare largheţe atât în alegerea partenerului de viaţă cât şi în deciziile de separare indiferent de context, care pot, produce de la traume subliminale în primă instanţă la repercursiuni foarte profunde în viitor.
Rata foarte mare de divorţialitate şi lejeritatea cu care se produce această separare în fapt a familiilor recent întemeiate a constituit o problemă pentru analiştii sociali şi s-au căutat răspunsurile adecvate acestei situaţii. Astfel "majoritatea cercetătorilor consideră că principalul motiv al ratei crescânde a divorţialităţii ce caracterizează societatea contemporană este tocmai alegerea partenerului de căsătorie după un criteriu preponderent, şi anume, cel al afecţiunii şi al dragostei romantice." (Psihologia Varstelor - Gratiela Sion )
Afecţiunea la prima vedere, după criterii superficiale este caracteristică adolescenţei şi primei tinereţi atunci când individul nu este implicat activ în procesul de asigurare al propriilor resurse de supravieţuire. Astfel de multe ori cei doi parteneri păşesc în viaţa de familie simultan cu patrunderea activă în viaţa socială, când se încearcă a se constitui relativa independentă faţă de mediul familiilor de provenienţă.
De multe ori responsabilitatea noului rol de autoîntreţinere şi de întreţinător al familiei depăşeşte puterile de moment al celui în cauză şi de aici se constituie factorul incipient al disensiunilor ce pot duce la răcirea relaţiilor iniţiale de afecţiune gratificată şi în final la divorţ. Se întamplă aşa deoarece, aşa cum consemnează un dicton al înţelepciunii empirice : "dragostea trece prin stomac". A trecut mult timp de la formularea acestei maxime şi tot atâtea cazuri care au validat-o, dar abia în secolul nostru acest proverb popular şi-a găsit o explicaţie fundamentată pe baze ştiinţifice, prin teoria ierarhiei trebuinţelor primare formulată de către ilustrul psiholog Abraham Maslow.
În cadrul acestei teorii bine argumentată ştiinţific, dragostea, ca nevoie de afecţiune, urmează cronologic după trebuinţele primare, fiziologice şi de securitate. Paradigma "stomacului" se află în cadrul trebuinţelor fiziologice şi deci la baza actului motivaţional al persoanei. Dacă în cadrul familiei de provenienţă aceste trebuinţe erau asigurate de către genitori, în cadrul familiei nou constituite revine această responsabilitate celor doi parteneri de viaţă care trebuie să-şi acorde asistenţă reciprocă în asigurarea satisfacerii tuturor trebuinţelor implicate în procesul lor existenţial. Neîmplinirea acestui deziderat duce la distorsionarea imaginii idilice a partenerului de viaţă, imagine constituită în anii primei tinereţi atunci când experienţa vieţii independente, lipsită de gratificările genitorilor, nu era constituită.
Nu este o regulă ca ruptura, divorţul să se producă între cei doi parteneri în urma acestor disensiuni, dar acest lucru depinde de gradul acceptării rolului pe care viaţa în doi îl impune, de conştientizarea responsabilă a cerinţelor ce se cer în asigurarea trăiniciei cuplului. Cea mai tristă consecinţă a separarii conştiente a cuplului o constituie apariţia familiei monoparentale, cu implicaţii uneori severe şi ireversibile asupra copiilor. Familia monoparentală este alcătuită dintr-un părinte şi copil. Studiile au arătat că indiferent de motivul care a generat separarea celor doi soţi sau parteneri, divorţ, deces, sau neîmplinirea actului marital, creşterea copilului frustrat de participarea celuilalt părinte lasă urme în atitudinea sa faţă de mediul ambiant. De la acte compensatorii de afectivitate ca în cazul fetelor provenind, din familii divorţate şi până la actele inhibitorii ale fetelor aparţinând familiei în care mama apare ca văduvă (Heterington, E.M., Handbook of Child Psychology, vol. 1-4 New York Wiley, 1983. apud. Graţiela Sion, Psihologia vârstelor. ), atitudinile copiilor sunt relevante faţă de mediul mai mult sau mai puţin restrictiv în care au trăit. Modul cum percepe copilul lipsa unui părinte spune multe despre importanţa participarii ambilor părinţi la viaţa de familie.
Statisticile arată că de cele mai multe ori familia monoparentală este alcătuită din mama şi copil sau copii. Dacă în cazul familiei nucleare, cei doi soţi îşi împart activităţile domestice în doi şi găsesc un sprijin unul în altul în asigurarea nevoilor copiilor, în cazul familiei cu un singur părinte toate problemele legate de menaj şi educaţie cad în sarcina unui singur părinte ce se poate simţi copleşit la un moment dat de problemele inerente ce apar pe parcursul vieţii. În această situaţie poate apărea cedarea unor responsabilităţi familiale copiilor mai mari, sau împărtăşirea greutăţilor cu copilul unic ducând astfel la un salt nefiresc de statut al copilului. Copilul devine asfel din susţinut, susţinător de familie fără să-şi fi încheiat binemeritata perioadă de gratificări în faţa cerinţelor de rol social care urmează în dezvoltarea sa. Mult discutata tema despre nevoia de afecţiune a copilului minor din partea adulţilor, de la începutul secolului XX, astăzi nu mai produce disensiuni. Din 1928 când John Watson propunea o atitudine spartană în creşterea şi educarea copiilor : "Niciodată nu-i îmbrăţişaţi sau sărutaţi, nu-i lăsaţi să stea în poala voastră niciodată." (J. Watson, Psychological Care of Infant and Child ), iar diverse şcoli de nanologie îndrumau tinerii părinţi să impună un regim strict de hrană şi atenţie calculat după orare rigide; lucrurile au mai evoluat, iar astăzi toate şcolile şi manualele de nanologie îndeamnă la acordarea neîntârziată de asistenţă copilului care manifestă semne de discomfort fiziologic sau afectiv.
Societatea civilizată a evoluat, ştiinţa de asemenea, şi odata cu ea şi modul de a privi raportul dintre părinţi şi copii, raportul în general dintre oamenii maturi ai societăţii şi copii care sunt, după cum frumos spunea H. Pieron, "candidati la umanitate". Astfel devine certitudine faptul că familia, ca prim factor de socializare a copilului are primul rol în crearea şi asigurarea "zonei dezvoltării potenţiale" a copiilor. Acest concept, al zonei de dezvoltare potentială, îl datoram psihologului rus Lev Semionovici Vâgotski care a intuit bine că "dezvoltarea cognitivă a copilului se realizează dinspre exterior către interior prin inter nalizare - absorbirea de cunoştinţe din context. [...]Conform psihologului rus, o mare parte din ceea ce invaţă copii are loc prin interacţiunile copilului în mediu, care determină ceea ce copilul inter nalizează." (Psihologie Cognitiva, Elena Claudia Rusu, editura fundaţiei România de Mâine ) . Aşa stând lucrurile trebuie spus că cei care doresc să devină şi cei care sunt deja părinţi trebuie să privească cu responsabilitate creşterea şi educaţia tinerilor membrii ai societăţii care îi au sub tutelă. Exemplul atitudinilor şi acţiunilor lor este un act educaţional formativ pentru persoana copiilor. Tocmai de aceea este imperios necesar ca înaintea trecerii la un act de despărtire să se ia în calcul urmările ireversibile pe care aceasta le lasă asupra percepţiei copilului, asupra statutului său privat de prezenţa unuia din părinţi. Divorţul nu trebuie privit cu superficialitate doar prin prisma intereselor strict personale de moment.
Societatea modernă aduce nu numai libertatea de opţiune în ceea ce priveşte renunţarea la statutul marital dar crează şi obligaţii juridice faţă de copii minori lăsaţi în grija celuilalt părinte. În felul acesta se recunoaşte lipsa de suport adecvat pe care o poate oferi unui copil familia monoparentală. Acest tip de familie se constituie ca o excepţie şi nu ca ceva normal în societate, iar pentru femeie constituie un handicap major în găsirea unui nou partener de viaţă la care are tot dreptul. Există situaţii când divorţul se impune în mod necesar în cazul în care unul din părinţi devine factor disturbator şi chiar periculos în creşterea şi educarea copiilor. Astfel, pentru ca atmosfera familială să-şi recapete echilibrul afectiv necesar bunei convieţuiri este necesar ca factorul de stres să fie eliminat din preajma copiilor pentru a nu le afecta buna dezvoltare psihosocială. Este cazul familiilor în care au loc frecvent scene de violenţă verbală sau chiar fizica, între cei doi soţi sau între unul din părinţi şi copii, şi al celor în care unul din părinţi îşi îndeamnă şi susţine copii la comiterea unor acte antisociale. În aceste cazuri este de preferat divorţul decât convieţuirea într-un climat de nesiguranţă sau intimidare emoţională. În familiile în care apar scene de violenţă la care sunt martori copii, riscul ca aceştia să sufere traume psihice ireversibile este foarte mare, de aceea se impune separarea celor doi soţi în primul rând pentru binele copiilor. Nu este un avantaj pentru copil să crească într-o familie nucleară violentă, în care divorţul ar însemna pierderea unei surse de venit. Copii se dezvoltă nu numai sub aspect biologic ci şi sub aspect psihologic iar familia trebuie să asigure un suport pozitiv în acest sens, de aceea conflictele uneori inerente dintre cei doi soţi nu trebuiesc exteriorizate sau să depaşească nivelul decenţei de exprimare verbală. Acest control autoimpus ca normă de bună convieţuire între soţi are rolul de a nu duce la extrapolări defectuase a comunicării afective şi efective, sau la conflicte cronice cu repercusini nedorite asupra copiilor.
Modul cum a fost privită instituţia familiei de catre protagoniştii de pe această scenă a vieţii a cunoscut diverse interpretări nuanţate de interese din cele mai diverse. Astfel pornind de la satisfacerea unor necesităţi fiziologice sau împlinirea prescripţiilor sociale, familia s-a manifestat de-a lungul timpului ca un mod de coeziune socială, o pârghie de accedere la statuturi sociale mai înalte, un mijloc de asigurare a protecţiei, un loc de refugiu sau un mijloc de inavuţire.
La fel şi apariţia copiilor a cunoscut moduri diferite de interpretare, de la apariţia naturală, la copilul dorit sau nedorit (o gură în plus de hrănit, o răspundere neasumată ) sau copilul necesar, cu funcţie de moştenitor. Depinde mult de climatul cultural al societăţii modul cum sunt priviţi copii. Se întâlnesc societăţi în istorie sau în contemporaneitate când copii sunt evaluaţi după numar, cu cât mai mulţi cu atât mai multă mândrie şi împlinire, în care familiile fără copii sunt stigmatizate şi se destramă; sau după sex astfel există societăţi care preţuiesc numarul crescut de fete şi altele care pun accent mai mult pe băieţi. Motivele sunt diverse de la motive economice, fete aducatoare de profit în urma căsătoriei sau (trist dar adevărat ) în urma prostituţiei, baieţii sunt de obicei priviţi ca sursă de câştig pentru familie, acesta fiind găsit apt de muncă de la vârste fragede; la motive religioase, de obicei baieţii având un statut superior în acest sens. Cazurile de percepţie defectuoasă la adresa copiilor nu sunt izolate în lume iar în unele ţări statul a fost nevoit să impună măsuri restrictive în unele sectoare de activitate socială care ar putea duce la acte periculoase pentru natalitate.
Astfel, în India legea interzice comunicarea părinţilor, a sexului copilului în urma efectuării ecografiei de către medic. Asta din cauză că în cazul unor aşteptări înşelate se poate ajunge la hiaturi în viaţa familială, la repudierea femeii sau la acte brutale de avort care pun în pericol viaţa femeii. Observăm că nu este lipsită de importanţă educaţia raţional ştiinţifică a membrilor societăţii, deoarece în societăţile de tip tradiţional-religios modul de interpretare a fenomenelor naturale ale vieţii sund grav afectate de percepţii defectuoase care duc la o încălcare flagrantă a drepturilor omului încă din stadiul embrionar al acestuia. Viaţa familială se află şi azi într-o continuă evoluţie mai ales în ţările cu civilizatie modernă, care acordă sprijin şi încurajează într-o manieră sănătoasă formarea şi dezvoltarea armonioasă a, acestei instituţii a societăţii. Desigur că tot în societatea modernă se întâlnesc şi regretabile excepţii de la ordinea firească a lucrurilor. Sub auspiciul Drepturilor Omului s-a început forţarea unor limite fireşti ale naturii umane şi unele manifestari deviante de la programul biologic al speciei umane sunt nepermis de mult tolerate ca semn al civilizaţiei. Este vorba de apariţia în cadrul societăţii moderne a familiei homosexuale, care sub raport juridic civil este pusă în egalitate cu familia nucleară formată din parteneri heterosexuali. Din perspectivă biologică parteneriatul homosexual constituie un viciu de procedură cu urmări din cele mai grave asupra psihicului şi fizicului uman iar atenţia acestor manifestări ar trebui să constituie un subiect strict al etiologiei.
Aşa cum nu putem alerga dacă avem un picior rupt sau nu putem trăi dacă inima nu pulsează tot aşa familia nu îşi justifică existenţa dacă este formată din parteneri de acelaşi sex. Cum spuneam mai devreme "funcţia crează organul" iar această axiomă a naturii nu poate fi înlocuită de nici divagaţie morală sau juridică, iar a pleda din perspectiva Drepturilor Omului pentru apariţia acestui tip de familie nu este decât un sofism. Cel mai dureros lucru care se încearcă a se aplica în ţările civilizate obsedate de, dezideratul respectării drepturilor omului este de a permite cuplurilor de homosexuali să înfieze şi să crească copii. Oare ce fel de educaţie vor primi acei copii? Tot în Drepturile omului este stipulat că omul are dreptul la o viaţă sănătoasă. Lăsând un copil să trăiască într-o asemenea familie oare nu i se ia acest drept? Lăsându-i să se manifeste liber de orice constrângere pe oamenii atinşi de această înclinaţie viciată oare nu facem abstracţie de dreptul lor la sănătate? Aşa cum societatea ocroteşte sănătatea membrilor ei prin interzicerea consumului de substanţe (droguri ) care ar periclita grav buna funcţionare a organismului tot aşa ar trebui să ocrotească şi instituţia vieţii, familia, de manifestarile deviante în care a început să apară. Parteneriatul homosexual nu poate fi o familie deoarece nu dezvoltă viaţa ci o schimonoseşte.
Modul cum vor evolua copii de azi depinde de societatea în care se dezvoltă. În funcţie de valorile care conduc societatea, noile vlăstare îşi vor alege calea spre dezvoltarea personală; bine`nţeles influenţaţi şi de zestrea proprie din subconştient. Întotdeauna maturii dau tonul într-o societate la ce este bun sau rău, la ce are valoare sau nu merită luat în seamă, iar copii vor copia modelele, modulele şi şabloanele de convieţuire promovate de ei. Când spun "maturi" nu ma gândesc doar la parinţii biologici, ci la întreaga arhitectură de "stâlpi ai societăţii" ce susţin arcadele gândirii şi planşeul subconştientului social. Întotdeauna cei mici au fost nevoiţi să asculte de cei mari şi să se supună lor, în caz contrar aplicandu-se ca mijloc, coergitiv dezaprobarea sau pedeapsa. Astfel sunt preluate vechile modele de gândire şi percepţie asupra vieţii. De modul cum va acţiona maturul va depinde, dezvoltarea ulterioară a copilului, de aceea orice act de gândire sau acţiune făcute la maturitate trebuie să conţină răspunderea faţă de evoluţia celor mai mici care se află la vârsta căutarii unor modele sau a unui mod de a fi. Societatea europeană a mileniului trei se zbate între inhibiţiile şi frustrările generate de trecutul ignorant, intolerant şi perspectivele oferite de o cunoaştere tot mai exactă asupra vieţii, ce pot crea sofisme de libertinism şi anomie centrate în jurul unui ego tot mai înstrăinat de valorile perene. Prin cunoaşterea cât mai exactă a realităţii materiale, imediate, se detronează mituri şi superstiţii ce ţineau conştiinţa omului în frâu prin intermediul poruncii şi fricii. Fără un model nou, ştiinţific de conceptualizare a vieţii, omul se înstrăinează de scopul real al existenţei, devenind prizonierul unor clişee de moment ce nu-i asigura decât stricta supravieţuire biologică într-o societate - junglă fără valori statutare, progresiste.
Familia reprezintă umanizarea naturii fruste, reprezintă educaţia raţională a instinctelor biologice care ne programează existenţa. Modele de coeziune afectivă se găsesc şi în mediul ornitologic şi cel mai frumos exemplu este cel al lebedelor care, de când formează cuplul nu se mai despart niciodată până la moarte şi se ocupă numai de creşterea puilor; şi poate nu întâmplător imaginea lebedelor în timpul ritualului nupţial, atunci când se privesc, apare ca semnul inimii, simbol al dragostei.

Gabriel Pascu
16. 06. 2008