Dinamica si patologia sensului vietii
Inapoi Autor: Psih. Gabriel Pascu
Dinamica şi patologia sensului vieţii
Încep acest eseu psihologic de la o frază întâlnită în cartea domnului Florin Munteanu Seminţe pentru altă lume : "... în ultimii trei ani ai acestui mileniu, [...] citirea cărţii este înlocuită cu explorarea datelor din acea carte. Simpla copiere pasivă este înlocuită cu activitatea de cercetare, de explorare. Rezultatul este şi el diferit. Nu mai înveţi, ci afli! Nu mai memorezi, ci conexezi (dacă ai un minim de date pentru a putea conexa ) ! Descoperi! Şi ca orice descoperire, rezultatul poate fi văzut ca un act de creaţie, un act unic, mult mai dificil de comunicat." Această frază redescoperită de mine la a treia lectură a cărţii, după 13 ani de la prima lectură şi la distanţă de 4 ani de la cea de-a doua, mi-a adus explicaţia ezitării mele de a aşterne pe hârtie concluziile ultimilor ani de studiu în domeniul psihologiei. Nu este tocmai uşor de structurat într-o formă comprehensibilă viziunea extinsă asupra unui domeniu aşa de vast şi sensibil precum Viaţa. Mai ales din perspectivă psihologică, unde accentul cade pe trăirea subiectivă a factorului uman care însufleţeşte existenţa şi dezvoltarea biologicului. Întrebările profunde care au animat acest demers de conştientizare a unui sens al vieţii s-au formulat în urma lecturii cărţilor câtorva autori pe care i-am studiat asiduu in ultimii 20 de ani. Cartea fundamentală pe care s-au gravat celelalte tematici epistemologice a fost Inteligenţa Materiei a prof. dr. Dumitru Constantin Dulcan. Pornind de la aceasta, am început să studiez cu precădere psihologia, îndeosebi pe clasicii psihanalizei Freud, Jung şi Adler. Pe langă aceşti autori prima carte a d-lui prof. dr. D.C. Dulcan mi-a deschis perspectiva şi asupra studiilor antropologice, filosofice şi biologice. Lecturile aprofundate din domeniul vieţii religioase au fost anterioare şi mi-au completat constant bibliografia în toţi aceşti ani în care, cu ajutorul ştiinţei şi al unor lecturi teologice ghidate, am reuşit să-i descopăr atât părţile frumoase cât şi cele tenebroase care au obnubilat procesul cunoaşterii...
În bibliografia mea, tematica acestui eseu nu este nouă, în anul 1997 scriam eseul Completarea, între imperativul plăcerii şi adaptarea pentru o nouă dimensiune a evoluţiei în care vorbeam despre cauze, modalitaţi şi finalităţi ale instinctului sexual. Era un eseu filosofic. Au trecut 16 ani de atunci, timp în care ideea acelui eseu a germinat în subconştient, îmbogăţindu-şi reperele şi sursele de inspiraţie pentru a veni în susţinerea unei afirmaţii a domnului profesor Dulcan care spunea în cartea Inteligenţa Materiei : "S-ar părea că tot sensul vieţii noastre este concentrat în perioada vârstei de la adolescenţă la menopauză şi andropauză, natura investind în această perioadă interesul său maxim în dotarea sexelor. "Procrearea şi nimic altceva" pare să fie ordinul cu care venim pe lume. Est modus in rebus, este un sens adânc aici, oricât de dureros ar fi pentru noi adevărul." (Inteligenta materiei ed. Teora 1992 )
Astfel, sa cristalizat necesitatea formulării acestui nou eseu mai ales după aprofundarea teoriei psihologice a dr. Alfred Adler în a cărei formă de psihoterapie m-am specializat în cele din urmă. În decursul formarii şi dezvoltării mele personale ca şi în practica curentă de la cabinet, am probat şi am validat personal teoria psihologiei adleriene dar nevoia de reprezentare comprehensivă a dinamicii vieţii psihice ma condus, după cum spunea şi dl. Prof. Florin Munteanu la noi "descoperiri" şi mă alătur lui Abraham Maslow care spunea că: "Alfred Adler are cu fiecare an mai multă dreptate... Pe măsură ce se acumulează date, ele oferă un temei din ce în ce mai puternic pentru imaginea sa asupra omului."
Dată fiind baza de date actuală şi posibilitatea de a accesa informaţii vaste şi experienţe terapeutice a peste 70 de ani de practică adleriană, am reuşit să văd axa luminoasă, exterioră peşterii platoniene, care proiectase umbrele din teoria psihanalitică a lui Freud. Prin teoria sa centrată în jurul refulării libidoului, Freud a semnalat bine existenţa unui imbold primar: energia sexuală! Dar, teoria freudiană asupra sexualitaţii nu este satisfăcătoare, este incompletă fără formularea ca Sarcină a vieţii emisă de Adler ce a adus lumină asupra acestui aspect care, după cum voi arăta, se dovedeşte a fi catalizatorul evoluţiei umane şi nu numai!
Cea mai concisă formulare a funcţiei sexualităţii apare exprimată în capitolul 1 paragraful 28 din Geneză: "Creşteţi şi vă înmulţiţi..." Acest îndemn se referă atat la genuri cât şi la persoane şi prea adesea a fost trecut cu vederea de către exegeţii scripturii. Pe toată durata vieţii psihice cele două imperative din sintagma analizată sunt prezente împreună şi sensul lor derivă unul din altul creştem ca să ne înmulţim si ne înmulţim ca să creştem. Înmulţirea reprezentând feedbeakul creşterii noastre căci încă nu ştim dacă şi cât am crescut dacă nu suntem capabili, dacă nu avem şansa de a ne înmulţi, de a deveni creatori în mediul nostru, de a ne pune amprenta individualităţii noastre asupra mediului. Funcţia crează organul şi pentru fiecare funcţie şi organ din mediul biologic avem un corespondent la nivel psihic. Funcţia de "reproducere" de "înmulţire" a Sistemului Psihic Uman este asigurată de către Personalitate. Persona, masca teatrului antic devine personalitate adica amprenta, unică, irepetabilă pe care fiecare om şi-o construieşte în funcţie de scenariul regizorilor săi (genitorii săi ) şi publicul în faţa căruia evoluează pe scena vieţii.
Viaţa confirmă că acesta este imperativul tuturor organismelor biologice într-u devenirea lor de-a lungul filogenezei. Tot ceea ce se mişcă pe suprafaţa Terrei, toate organismele fie ele vegetale sau animale urmează acelaşi program evolutiv bazal. Se nasc, cresc şi se înmulţesc... Aşa stau lucrurile la o privire generală asupra vieţuitoarelor scoarţei terestre iar de la caz la caz, apar particularităţi specifice fiecărui regn, clase, ordin, familie sau specii dar toate având aceeaşi finalitate, creşterea prin adaptarea la condiţiile de mediu oferite de habitatul natural al fiecăruia şi înmulţirea, perpetuarea vieţii.
Ca reper epistemic putem reprezenta creşterea şi înmulţirea pe două axe, astfel, pe axa verticală vom avea creşterea, dezvoltarea, maturarea iar pe axa orizontală vom avea înmulţirea, reproducerea, procrearea. După cum aflăm din biologie orice organism creşte, se maturizează şi apoi se înmulţeşte şi astfel cei doi termeni formează sintagma vieţii mai bine spus a supra-vieţuirii. Dezvoltarea şi multiplicarea, maturarea şi procrearea, fructificarea şi însămânţarea duce la perenitatea biosferei pe suprafaţa Pământului... După cum consemna şi Adler în Sensul Vieţii, supravieţuirea este un dat social nu individual de aceea sintagma creşterii şi înmulţirii apare şi în Geneză dar şi în realitate sub forma pluralului "creşteţi şi vă înmulţiţi" . Nu există în natură o existenţă singulară, peste tot putem observa biosisteme, relaţii între diferite specii pentru creştere şi între indivizii aceleiaşi specii sau între specii diferite (cazul polenizării ) pentru înmulţire. Existenţa vieţii presupune socializare, relaţie, atât pe axa verticală a dezvoltării indivizilor cât şi pe axa orizontală a înmulţirii lor.
Acestă legea a vieţii, creşterea, dezvoltarea, are notă imperativă căci "în torentul vieţii nu există repaos. Ţelul perfecţiunii ne mână spre înnălţimi" (Alfred Adler -Sensul Vieţii ) . Putem privi, semiotic vorbind, înmulţirea socială ca pe un "ţel" al creşterii individuale şi astfel, după cum ne spune dl. Prof. dr. Dulcan: "sexualitatea rămâne funcţia în care biologia a investit cel mai mare capital şi a creat cele mai neaşteptate forme de manifestare. Satisfacerea instinctelor oferă omului o gratificaţie, dar niciunul nu angajează o trăire psihică de o asemenea complexitate şi profunzime." (D.C.Dulcan - Inteligenţa materiei ) . Nota imperativă a sintagmei "creşteţi şi vă înmulţiţi" se accentuează în perioada de maturaţie sexuală începând cu pubertatea şi adolescenţa care constituie debutul apariţiei caracteristicilor sexuale secundare ale celor două sexe. În acest stadiu începe maturarea Eu-lui social, adolescentul căutânduşi în această perioadă rolul său în societate pentru a-şi stabili poziţia de viitor "semănător".
Creşterea şi înmulţirea comportă şi o latură psihică, ne înmulţim nu numai prin sămânţa gonadelor dar şi prin logosul spermaticos atunci când comunicăm viziunea noastră asupra lumii, celorlalţi. Odată cu genele noastre transmitem generaţiilor viitoare şi modele comportamentale, atitudinale şi cognitive de adaptare la mediul social. Putem observa că întreaga noastră structură biologică şi psihologică este constituită tocmai pentru performarea acestui rol social de a ne perpetua specia sub ambele aspecte biologic şi psihologic. În drumul către poziţia de semănători de noi oameni, avem nevoie să fim crescuţi şi să învăţăm să ne creştem atât pe noi înşine cât şi copii. Aici se poate include piramida revizuită a trebuinţelor elaborată de către psihologul evoluţionist Kenrick în care vârful este reprezentat de către Parenting ca valoare superioara a existenţei umane. Primele patru trepte din piramida lui Kenrick sunt identice cu cele expuse de Maslow după care urmează treapta căutării, găsirii partenerului, urmată de treapta păstrării partenerului iar în vârful piramidei Parentingul. Aceste ultime trei trepte din piramida revizuită a lui Kenrick pot fi asimilate de treapta actualizării de sine a lui Maslow care chiar face referire la parenting ca la una din posibilele activitaţi ale celor aflaţi în acest stadiu al dezvoltării în cartea Motivaţie şi personalitate.
............................................................................................................................................................
Similaritatea dintre funcţiile biologice şi funcţiile Sistemului Psihic Uman este cunoscută încă din antichitatea filosofiei, o regăsim la Socrate prin conceptul de maieutică (moşire a ideilor ) şi mai apoi preluată şi de către filosofii şi teologii creştini ca Grigorie de Nyssa "Căci este o asemănare între mişcările şi lucrările sufleteşti şi simţurile trupului." (Grigorie de Nyssa - Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor ) sau Maxim Mărturisitorul care explică: "Alegoria se foloseşte de lucruri neînsufleţite, ca munţi, dealuri, pomi şi celelalte. Tropii de mădularele noastre, cum sunt capul, ochii şi celelalte. Căci tropul înseamnă schimbare (prevpesuai ) ." (Maxim Marturisitorul - Capete gnostice ) ; iar în zilele noastre a fost demonstrată concret de către psihosomatica modernă al cărei precursor a fost Alfred Adler.
Pornind de la Teoria Generală a Sistemelor elaborată de către Ludvin Bertalanffy putem transpune trăsăturile fundamentale ale sistemelor biologice şi asupra psihicului şi astfel să studiem Sistemul Psihic Uman din perspectiva caracterului istoric, caracterului informaţional, integrităţii, echilibrului dinamic, programului şi autoreglării sistemului. Astfel ne putem explica patologia proceselor psihologice în paralel cu patologia proceselor biologice pe care deja le cunoaştem, sintagma funcţiei care creează organul regasindu-se şi în cadrul Sistemului Psihic Uman. Rămâne să căutăm şi să încadrăm în sistem funcţiille proceselor psihice cunoscute şi să observăm cum perturbarea lor duce la apariţia disfuncţionalităţilor adaptative şi în final la boala psihică ca formă finală de eşuare în rezolvarea sarcinior pe care viaţa le cere de la orice trăitor.
Problemele dinamicii psihologice ce apar pe axa verticală a creşterii sunt relevate în cadrul disfuncţionaliţăţilor şi traumelor din copilărie apărute pe palierul trebuinţelor de apartenenţă şi afecţiune. Nosologia scoate în evidenţă două grupe de afecţiuni la copii privaţi de relaţii afective şi educaţionale normale. În prima grupă întâlnim copii afectaţi de Sindromul Mowgli (copii sălbăticiţi ) iar a doua grupă cuprinde copii care sunt victime ale nanismului psihogenic cauzat de abuzuri şi neglijenţe severe din partea părinţilor sau tutorilor şi cei care suferă de nanism psihosocial denumit şi sindromul Kaspar Hauser reprezentând o anomalie a procesului de maturizare corporală ce apare între vârsta de 2 şi 15 ani fiind cauzat de o deprivare emoţională extremă sau stres intens caracterizat de deficienţe severe de natură cognitivă care nu sunt rezultatul unor cauze biologice ci mai degrabă a unei neglijenţe severe când anumiţi copii pierduţi sau abandonaţi în mediul sălbatic la vârste fragede au fost adoptaţi de animale. Astfel de copii care au fost găsiţi întâmplător şi sa încercat reeducarea lor nu au mai putut fi redaţi integral societăţii deoarece, trăind de la o vârstă fragedă printre animale şi-au pierdut abilitatea de a fi oameni. Aceşti copii privaţi de contactul şi influenţa afectivă a semenilor lor oamenii, sau adaptat mediului care le-a oferit un suport relaţional capabil să le definească o Identitate a E-ului. Un alt exemplu care confirmă nevoia de apartenenţă într-u buna creştere şi dezvoltare vine tot din partea exemplificărilor morbide. Astfel, în evul mediu, călugărul franciscan Salimberne da Parma povesteşte în Cronica nr. 1664 despre împaratul Frederic al 2-lea de Svevia care, vrând să afle limba naturală a oamenilor, sau adamică, face un experiment şi alege 6 copii din regatul său dând ordin doicilor şi dădacelor ca să-i hrănească pe prunci fără a le vorbi nici un cuvânt. Aceasta practică a dus la moartea pruncilor lipsiţi de comuniune afectivă. Doar cu mâncare pruncii nu au putut să trăiscă... le lipsea chemarea la viaţă a comunicării cu ceilalţi membrii ai societăţii. De la aceste exemple de mai sus ne dăm seama că această Trebuinţă umană de apartenenţă şi afecţiune este la fel de vitală ca şi cele biologice. Tot ceea ce este viu are nevoie de comuniune şi comunicare pentru a supravieţui şi a creşte. De aici vine şi imperativul acestei trebuinţe. Experimentul cu bobocii de raţă a cunoscutului etolog austriac Konrad Lorenz (descris în cartea Inteligenţa materiei a prof. dr. Dumitru Constantin Dulcan ) a evidenţiat faptul că fenomenul de imprimare a paternului educaţional se produce în prima parte a vieţii şi este vital pentru supravieţuire. Aşa cum bobocii de raţă l-au urmat fără şovăire pe Lorenz, care se legăna şi măcănea aidoma unei raţe, considerându-l mama lor, tot aşa copii caută în imediata lor apropiere "obiecte" mişcătoare faţă de care să se ataşeze pentru a se putea reprezenta pe sine şi a supravieţui. Dacă în cazul bobocilor de raţă intervalul temporal de afiliere la "forma mişcătoare" este între a 13- a şi a 17-a oră de viaţă, în cazul oamenilor acest interval vital pentru supravieţuire este măsurat în primii 7 ani de viţă. În acest răstimp, după cum a subliniat Adler, are loc "osificarea" convingerilor de bază, scheletul în jurul căruia se va forma personalitatea umana.
În ultimii 40 de ani, graţie tehnologiior tot mai avansate de care dispunem, s-au putut face studii tot mai amănunţite asupra copiilor atât în timpul sarcinii cât şi imediat după. Astfel, în ziua de azi parentingul sa îmbogăţit cu noi cunoştinţe tot mai exacte despre cum şi de când încep copii să înveţe şi să reacţioneze la mediul extern. Aceste studii sunt de mare acurateţe şi se întind pe mari perioade de timp; astfel doctorul venezuelean Beatriz Guzman de Manrique a efectuat un studiu pe parcursul a 16 ani şi a descoperit că bebeluşii reacţionează intrauterin la stimulii externi, de asemeni psihologul Anthony de Casper a cercetat pe parcursul a 6 ani modul cum reacţionează bebeluşii la vocea mamei, Henry Truby de la Universitatea medicală din Miami a descoperit că lecţiile de vorbire încep înainte de naştere. Avem astăzi un nou domeniu al psihologiei, Psihologia Prenatală şi Perinatală care se ocupă de analiza şi dezvoltarea psihică a copiilor de la cele mai fragede vârste, căci, aşa cum sa observat în studii amănunţite, stresul lasă urme asupra copiilor încă înainte de a se naşte şi inclusiv naşterea reprezintă un factor de stres pentru fiinţa care abia vine pe lume după cum arată şi studiile dr.-lui obstetrician francez Frederic Leboayer. Iată deci cât de important şi implacabil este mediul încojurător pentru copil, fiinţa aflată în timpul creşterii. Tot ceea ce trăieşte mama în timpul sarcinii se transmite şi fătului pe cale neuroendocrină căci sângele mamei este tot una cu sângele fătului şi astfel, prin asociaţie fătul este influenţat de trăirile mamei. La naştere el vine deja cu un mic bagaj de cunoştinţe in stare incipientă despre mediul extern. Vocea mamei, tonul şi inflexiunile vorbirii ei îi sunt deja familiare şi foarte surprinzător sa demonstrat azi şi de către doctorul şi cercetătorul german Ryke Hamer că zgomotul, preluat de auz, care devine activ încă de la 16 săptamani de la concepţie, poate fi un factor epigenetic al dezvoltării patologiei psihice. Cazul fetiţei Anna născută cu sindrom Down şi vindecată în 1998 de către dr. Hamer este revelator în acest sens. În cazul ei factorul auditiv traumatizant a fost reprezentat de către zgomotul unor ciocane pneumatice prezente în apropierea locului în care mama sa lucra în timpul sarcinii şi de cel al unui fierăstrău circular prezent chiar în casa în care locuia mama.
Am vorbit despre prima axă a sintagmei "creşteţi şi vă înmulţiţi" axa verticală a creşterii care începe din timpul concepţiei şi continuă în plan biologic până la vârsta de 25 de ani când se încheie procesul de osteogeneză. Dincolo de această vârstă oasele nu mai cresc în înălţime ci doar în grosime aproape tot timpul vieţii. Putem extrapola acest proces şi în cazul Sistemului Psihic Uman şi să asemuim convingerile de bază formate în prima parte a copilăriei cu sistemul osos care susţine toată greutatea corpului şi oferă ortostatismul, verticalitatea fiinţei umane, idealul de sine al omului. Fără un ideal de sine, fără o imagine de sine pozitivă, omul nu poate sta drept în faţa semenilor şi nu poate participa eficient la societatea umană. După cum oasele susţin muşchii scheletici şi împreună formează sistemul locomotor tot aşa Convingerile de Bază împreună cu Stilul vieţii conferă dinamism Sistemului Psihic Uman. În planul biologic sistemul locomotor, descins din citoscheletul primar, este vital în asigurarea, întreţinerea şi perpetuarea speciei. Omul se mişcă prin sistemul său locomotor pentru a-şi asigura mijloacele necesare de subzistenţă pentru a le asimila şi mai ales pentru a-şi găsi partenerul de viaţă căci viaţa se naşte dintr-o relaţie, dintr-un raport între doi parteneri în care unul este activ, donator, deoarece dă, oferă ceva iar celălalt este primitor. Ajungem astfel la cea de-a doua axă, cea orizontală, a "înmulţirii" care se regăseşte în procesul biologic al procreării, al naşterii şi creşterii copiilor, parentingul ca sens esenţial de vârf în piramida evoluţionostă a lui Kenrick iar din perspectivă psihologică ca actualizare de sine după cum a descris-o Abraham Maslow în Piramida trebuinţelor. Similaritatea dintre procesul biologic al naşterii, al procreării şi cel al actualizartii sinelui ca expresiea de maxima creaţie de împlinire a potenţialului uman după cum spune Maslow a fost notificată încă din antichitatea filosofiei. Să ne amintim că Socrate îşi numea metoda de a accede la adevărul interlocutorilor "maieutică" adică moşire. Rodul gândirii era privit ca un copil, rezultatul inferenţei. Nu se poate accede la cunoaştere în mod pasiv este nevoie mai întâi de o întrebare iar raspunsul devine ecoul întrebărilor noastre la mirarea în faţa necunoscutului vieţii. Pentru aceasta este nevoie de feedbeak-ul unui interlocutor, de o relaţie. Pentru a-şi valida reperele existenţiale omul are nevoie să fie într-o relaţie de comunicare, atât cu el însuşi dar mai ales cu semenii săi în constelaţia carora se formează şi se dezvoltă personalitatea sa. Am expus mai sus, pe scurt, gama de disfuncţionalităţi psihice ce pot apărea pe prima axă a dezvoltării, pe timpul creşterii, vom urmării în continuare neajunsuriile care provoacă dinamica patogenă pe axa orizontală a "înmulţirii". Pe toate cele trei nivele ale sarcinilor vieţii descrise iniţial de Adler Munca, Relaţiile Sociale şi Relaţiile Parteneriale Afective avem atât un aspect pasiv de acceptare cât şi unul activ de iniţiere, putem să căutăm de muncă sau putem da de muncă, putem accepta colaborarea cuiva, dialogul cu cineva sau putem cere cooperarea cuiva sau să intrăm în dialog cu el la fel putem răspunde pozitiv unei relaţii afective sau putem căuta să intrăm în graţiile cuiva care ne-a starnit interesul. În cadrul tuturor acestor sarcini ale vieţii avem numitorul comun al relaţiei, al cooperării, sentimentul de comuniune sociala cum spune Adler, relaţia cu mediul înconjurător şi mai ales cu semenii căci orice om se naşte dintr-o relaţie a predecesorilor.
............................................................................................................................................................
Orice relaţie implică o comunicare în care avem un emitent de mesaj şi un receptor sau după cum ne spun teoreticieni ai comunicării ca Hyles S. şi Weaver R.: "Comunicarea este un proces în care oamenii îşi împărtăşesc informaţii, idei şi sentimente" sau ca Brent D.R.: "Comunicarea reprezintă un proces de viaţă esenţial prin care animalele şi oamenii generează, obţin, transformă şi folosesc informaţia pentru a-şi duce la bun sfârşit activităţile sau viaţa". Inportanţa comunicării a fost observată din cele mai vechi timpuri iar Platon şi Aristotel au instituţionalizat comunicarea ca materie de studiu pe lângă filosofie sau matematică în Lyceum şi în Akademie. Pentru mine cea mai concisă formă de a explica nevoia de comunicare am găsito în lucrarea "Comunicarea - concept, structură, particularităţi, repere metodologice" din care citez următorul paragraf : "Comunicarea este, în fapt, expresia vietii pentru că se află în inima vieţii umane, sociale (Soitu, L. - Pedagogia comunicarii ) . Nevoia de comunicare poate lua diferite forme:
1. Nevoi fizice / biologice
- care au ca origine trebuinţa biologica a omului de a se uni cu semenii săi pentru a supravieţui, pentru a-şi asigura o stare de sănătate fizică şi mintală corespunzătoare. Sunt cunoscute cazurile în care absenţa unei comunicări satisfăcătoare generează alterarea stării de sănătate, înstrăinarea, alienarea, dorinţa de suicid etc. Relaţiile interpersonale intime au cea mai veche recunoaştere, de exemplu.
2. Nevoia de identificare psihologica (sau nevoia de "EU" )
- care facilitează însă-şi dorinţa si voinţa de supravietuire şi afirmare (comunicarea este aceea
care ne demonstrează că suntem ceea ce suntem ), conştiinţa de sine o dobândim numai prin dialogul cu ceilalţi.
3. Nevoi sociale (nevoia de ceilalti ) - de interrelaţionare.
Există trei tipuri de nevoi sociale (dupa Schutzw ) :
a ) nevoia de includere/cuprindere într-un grup.
Aceste nevoi apar ca alianţe (căsătorie, colectiv
de lucru, comunitate religioasa etc. ) ;
b ) nevoi sociale generate de dorinţa de autoritate - de a avea influenta asupra celorlalti. Toffler considera ca împlinirea va fi adusa nu de Al Doilea Val - în care fiecare are un şef -, ci de Al Treilea Val - unde fiecare individ să aibă un şef, dar să fie şi şef, asigurându-se fiecaruia şansa de a fi recunoscut ca "cel mai bun" în domeniul sau (cel putin în principiu ) ;
c ) nevoia de afecţiune - care adesea este subscrisa nevoii de respect.
Fiecare om doreşte sa conteze, să reprezinte ceva pentru celălalt, să fie recunoscut şi apreciat."
Acestea sunt de fapt treptele trei şi patru din piramida trebuinţelor concepută de elevul lui Adler, Abraham Maslow. Cele două trepte a Trebuinţelor de apartenenţă şi dragoste şi a Trebuinţelor de stimă şi respect le mai putem numi şi Trebuinţe sociale care duc la Identitatea Eu-lui. Aceste două trebuinţe au o importanţă foarte mare în asigurarea bunei funcţionări a psihicului uman deoarece fiecare om reprezintă o oglindă pentru celălalt. Noi oamenii, ca fiinţe sociale cautăm în ceilalţi şi prin ceilalţi semeni ai noştrii să ne personificăm existenţa. Orice disfuncţionalitate psihică, orice manifestare nevrotică are loc într-un context social. Trebuinţele de apartenenţă şi dragoste care cuprinde nevoia de a fi împreună cu alţii, de a aparţine unui grup sau unei categorii sociale, de a fi acceptat de alţii. Le mai putem numi şi Nevoi de afiliere deoarece omul nu e om decât prin, datorită şi împreună cu alţi oameni şi după cum relatează Maslow: " ...nesatisfacerea acestor trebuinţe constituie cauza profundă cel mai frecvent întâlnită în cazurile de neadaptare şi în patologii mai grave. [...]Practic toţi teoreticienii psihopatologiei au subliniat faptul că nesatisfacerea trebuinţei de dragoste e un factor central al neadaptării." Tot astfel Trebuinţele de stimă şi respect :" ... determină sentimente de încredere în sine, valoare, putere, capacitate şi adecvare de a fi util şi necesar lumii. Dar nesatisfacerea lor provoacă sentimente de inferioritate, slăbiciune şi vulnerabilitate. La rândul lor, aceste simţăminte nasc fie descurajare, în forma ei de bază fie tendinţe de compensare sau nevrotice." după cum spune Maslow în Motivaţie şi Personalitate . Toate aceste trebuinţe expuse mai sus nu reprezintă decât plenitudinea primei axe a creşterii în baza căreia se poate trece la completarea celei de-a doua cerinţe de care vorbim pe axa orizontală a "înmulţirii"... Fără sentimentul capabilităţii oferit de satisfacerea celor două seturi de trebuinţe anterioare, Trebuinţa de apartenenţă şi dragoste şi Trebuinţa de stimă şi respect omul suferă de o "impotenţă" socială şi nu poate răspunde adecvat celui de-al doilea imperativ al sintagmei vieţii "Creşteţi şi vă Înmulţiţi". După cum sângele circulă constant pe toată durata vieţii şi transportă însăşi viaţa tot aşa cele două imperative sunt prezente pretutindeni unde exista viaţă şi sunt sinonime cu ea.
"În torentul vieţii nu există repaos. Ţelul perfecţiunii ne mâna spre înnălţimi", cuvintele lui Adler mă poartă cu gândul la migraţia somonilor prin care putem exemplifica drama existenţei umane. Parcurgând uneori mii de kilometrii, somonul adult străbate oceanele spre apele repezi ale râului prin care va înnota în amonte către lacurile înnălţimilor în care sa născut cu ani în urmă... Odată ajuns aici încheie ciclul speciei sale, se înmulţeşte, apără icrele şi în final moare înainte ca ele să eclozeze pentru ca descompunerea corpului său să producă nutrienţii generaţiei viitoare la a cărei naştere a participat... Dincolo de măreţia misterului acestui instinct reproductiv se vede curajul, efortul şi tenacitatea cu care aceşti peşti îşi împlinesc destinul speciei lor "ţelul perfecţiunii", împreună acolo sus, pentru a naşte viaţa... pentru a procrea, pentru a fi creatori! La nivel instinctual tot acest program se află şi la fiinţa umană, în profunzimea inconştientului viaţa se cere trăită plenar alminteri apărând variante corectorii sau disfuncţionalităţi adaptative ca încercări reparatorii. La specia umană, vitală nu este doar reproducerea caracteristicilor fizice ci şi a psihismului ca model superior structurat de adaptare la mediu. De fapt aceste două caracteristici sunt interdependente căci nu am putea fi în apsenţa mediului iar noi ne constituim atât ca mediu cât şi ca produs al mediului. Suntem produşi ai mediului precedent şi constituenţi ai mediului generaţiilor viitoare. Preluăm modelele de comportament ale predecesorilor şi împărtăşim succesorilor modelele maturităţii noastre. Într-un mod foarte elocvent am găsit această descriere în cartea Biologia Credinţei a prof. Bruce Lipton, unde, la cap. 7 ne vorbeşte despre părinţi ca specialişti în inginerie genetică...
Nu ne putem preleva de sarcinile vieţii căci pămantul se învârte constant şi odată cu el instinctele noastre se developează şi impun liniile directoare ale existenţei. Toată gama patologiei psihice umane de la nevroză la psihoză nu este altceva decât o distorsionare sau o eschivare mai mult sau mai puţin conştientă de la sarcinile vieţii, supravieţuirea biologică, cooperarea şi dezvoltarea colectivităţii umane . Aceste distorsiuni apar ca urmare a programării defectuoase din timpul creşterii sau ca urmare a descurajării produsă de viziunea nefavorabilă a viitorului. Viitorul himeric crează ficţiunea prezentului insalubru. Aceasta este tragedia existenţei umane ce apare in teleologia adleriană sub forma viitorului ca scop şi nu a trecutului ca şi cauză. Această economie teleologică o regăsim şi la filosoful şi teologul creştin Maxim Marturisitorul care ne spune că: "... cugetarea mişcă amintirea, care este prin fire afecţiune, iar intenţia priveşte spre sfârşit, ceea ce e propriu cauzei." Intenţia mişcării adică scopul priveşte spre "sfârşit" adică spre viitor cu valoare de cauză. Mă mişc în prezent ca să-mi construiesc viitorul, dacă am un viitor, un vis, sunt în mişcare şi deci exist. Idealul de sine, lumea ideală ca parte componentă a convingerilor de bază asigură motivaţia acţiunilor umane. Un ideal de sine sănătos este cel adaptat la condiţiile de mediu şi importantă nu este adaptarea pentru un moment precis ci adaptabilitatea, iar aceasta se dezvoltă şi se perfecţionează în funcţie de sentimentul comuniunii sociale pe care îl avem. Sentimentul putinţei şi curajul adaptabilităţii este un construct social care începe în copilărie atunci când "candidatul la umanitate" (cum spune H. Pieron ) începe pregătirea pentru traiul în comun cu ceilalţi semeni în care fiecare este un examen pentru celălalt.
Funcţia de "reproducere" de "înmulţire" a Sistemului Psihic Uman este asigurată de către Personalitate. Persona, masca teatrului antic devine Personalitate, Stilul vieţii, adica amprenta, unică, irepetabilă pe care fiecare om şi-o construieşte personificând sarcinile vieţii prin originalitatea individualităţii sale creatoare în plan social. Personalitatea este un subsistem al Sistemului Psihic Uman alcătuit la rândul său din alte subsisteme: subsistemul relaţional valoric şi de autoreglaj reprezentat de către caracter şi subsistemul dinamico-energetic reprezentat de către temperament. Dacă în plan biologic aparatul reproducător uman este alcătuit din organul copulator, gonade şi gameţi, transpus în plan psihologic avem subsistemul dinamico - energetic pe post de organ copulator, subsistemul relaţional valoric şi de autoreglaj pe post de gonade şi atitudinile ca mijloc de expresia al caracterului şi modalităţi de raportare faţă de anumite aspecte ale realităţii ce implică reacţii afective, cognitive şi comportamentale, pe post de gameţi. În timpul procesului de înmulţire pe plan biologic, gameţii produşi de gonade sunt expulzaţi în uter prin intermediul organului copulator, în plan psihologic atitudinile dezvoltate de caracter sunt exteriorizate prin intermediul temperamentului ca latură dinamico-energetică a personalităţii către uterul-cognitiv al interlocutorilor.
Observăm faptul că la nivel mental suntem hermafrodiţi, în sensul că împărtăşim ambele caracteristici genitale ale celor două sexe din plan biologic. Suntem capabili atât să ne exprimăm în exterior ideile, concepţiile, modul nostru de a fi şi de a ne reprezenta lumea, dar suntem şi receptivi, fecunzi, apţi de a primi informaţii exterioare de la semeni şi de a rodi înţelesuri noi, de a "naşte" noi idei prin intermediul inferenţei. În felul acesta putem înţelege adecvat sensul maieuticii socratice şi mai ales castrarea freudiană şi protestul viril descris de Adler. Prin maieutică se înţelege o metodă prin care se urmăreste ajungerea la adevăr pe calea discutiilor si a dialogului.
Mot a mot, maieutica înseamnă arta mositului. Acest sens este folosit de Socrate, pentru că, ca şi mama sa, considera că si el moseste dar el moseste bărbatii, scopul acestui mosit în constituie punerea lor pe calea adevărului. Prin mositul adevărului, Socrate înţelege, deci, capacitatea sa, a filozofului, de a scoate la lumină, din ascunzisul lor, gândurile. Aducerea la lumină a gândului este o naştere sau o renastere a lui, iar aceasta deoarece gândul (ideea ) există deja în subiect. Prin întrebări dibace, Socrate îl conduce pe interlocutor pe drumul descoperirii, adevărului. Socrate este cel care pune întrebările, exprimă rezerve fată de răspunsuri, se miră, atrage atentia asupra unor inadvertente sau inconsecvente ale interlocutorului, provoacă nemultumirea acestuia fată de ceea ce stia si receptivitate fată de celălalt, în fine, îl determină la analize si implicatii care conduc la definirea a ceea ce se dorea definit.
Promotorul maieuticii masculine porneste în filozofie, pe principiul nestiintei. În arătarea adevărului, Socrate ia ca principiu prim teza: "stiu că nu stiu nimic" la fel cum în zilele noastre Dreikurs ne vorbeşte despre "curajul de a fi imperfect". Principiul ignorantei are, în discursul socratic, un sens deliberat sau accentuat critic. El este îndreptat tocmai împotriva ignorantei.
Socrate ne-a învăţat că avem datoria sacră de a ne cerceta în mod laborios propriul sine şi/sau al celorlalţi, de a ne conştientiza cu seninătate ignoranţa şi apoi de a căuta cu perseverenţă Adevărul, de a trăi frumos şi curat, pentru că "cel mai mare bine pentru om este să se ocupe în fiecare zi cu virtutea". Iată deci că, ca şi în natură, posesorii caracteristicilor genetice hermafrodite sunt capabili să performeze însămânţarea atât asupra altora dar şi să se lase însămânţaţi şi de asemenea de a se autoînsămânţa în momentele de solitudine ca în cazul melcilor de exemplu sau a anumitor peşti care se pot metamorfoza în masculi sau femele în funcţie de necesitate. În procesul cunoaşterii putem fi şi profesori şi elevi unii altora, putem fi masculi însămânţând interlucutorul receptiv, femelă, cu idei noi, viziuni proprii asupra unui domeniu sau anumite cunoştinţe menite să producă o schimbare atitudinală în semenul nostru. Prin acest dialog în care protagoniştii fac schimburi de roluri sexuale de tipul masculin-activ, feminin- pasiv apar "copii" adică inferenţele ce trebuiesc moşite. Pentru un dialog ecologic trebuie ţinut cont de toate aspectele maternităţii şi lăsat timp necesar pentru gestaţia informaţiei. În plus, trebuie ţinut cont de modul, cantitatea şi calitatea mesajului informaţional cu care dorim să creştem în ochii interlocutorilor noştrii ; interesul social optim presupune mai ales a ţine cont şi de starea, poziţia şi deschiderea celor cu care intrăm în raporturi de comunicare. Modul narcisic de a comunica în societate poate prejudicia relaţiile interumane ce-şi găsesc corespondent în cadrul parafiliilor cunoscute.
........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
Castrarea la care se referă Freud are un caracter psihologic şi este în relaţie directă cu nevoia de afirmare a copilului, dorinţa de a împărtăşi celorlalţi poziţia sa faţă de realitate, manifestarea modului său personal de a observa şi trăi realitatea în comuniune cu membrii grupului din care face sau încearcă să facă parte. Esenţa oricărei fiinţe, elementul determinat psihogenetic, este relaţia pe care individul o întreţine cu mediul său. Comunicarea este înţeleasă în termenii generali de interacţiune care "scoate" individul din starea alienantă, nespecifică, de însingurare şi chiar moarte ca în cazul copiilor izolaţi de împăratul Frederic al-2-lea de Svevia. Personalitatea este sursa oricărui fenomen al comunicării. Ca element "operaţional" imaginea de sine se construieşte prin interacţiunea dintre sine şi lume şi este o componentă importantă a Eu-lui subiectului, nucleu al personalităţii. Identitatea şi valorizarea personală se face într-un raport cu exteriorul. Acţiunile noastre lasă amprente particulare, asupra mediului în care trăim şi aceste urme constituie tuşa noastră la tabloul realităţii care se construieşte împreună cu semenii şi prin aceasta se dezvoltă sentimentul apartenenţei la grupul creatorilor de mediu ca element fundamental al stimei de sine. Stima de sine este direct proporţională cu cantitatea şi calitatea influenţei pe care o avem sau o putem avea asupra ambianţei noastre şi se dezvoltă începând de la naştere prin feebackul afectiv primit în cadrul constelaţiei de familie.
Multe afecţiuni psihice apar din cauza unei deprecieri a stimei de sine ca urmare a răspunsului deficient primit de la un anturaj ce blochează buna dezvoltare a potenţialului creator prin care se formează Convingerile de Bază. Astfel, Stilul Vieţii, va avea o direcţie compensatorie pe direcţia stabilizării imaginii de sine afectate prin trauma castrării dată de blocajele creativităţii care obnubilează evoluţia pe axa orizontală a "înmulţirii". După cum bine sintetizează Gabriela Popescu în cursul Psihologia Creativităţii observăm că:
"Blocajele creativităţii, identificate în literatura de specialitate, sunt: cele culturale, emoţionale, metodologice, perceptive şi cele legate de relaţia individ-mediu.
1. Blocaje culturale
- conformismul, cei care se comportă diferit sunt sancţionaţi de ceilalţi, priviţi cu suspiciune şi, în consecinţă, persoanele creative sunt descurajate; atitudinile pe care le putem include aici sunt: dorinţa de a se conforma modelelor sociale, de apartenenţă, conformism la ideile vechi, slabă capacitate de a transforma sau modela ideile, încredere exagerată în statistici şi experienţa trecută, sentimentul că îndoiala este un inconvenient social;
- neîncrederea în imaginaţie, în fantezie, prin acordarea unei atenţii exagerate raţionamentelor, unde putem include: primordialitatea factorilor practici în luarea deciziilor, slaba capacitate de a modifica ideile, încredere exagerată în raţiune.
2. Blocaje emoţionale, printre care amintim:
- teama de a nu greşi;
- teama de a fi minoritar;
- graba de a accepta prima idee;
- descurajarea rapidă;
- tendinţa exagerată de a-i întrece pe alţii;
- capacitatea redusă de a se destinde, de a lăsa incubaţia să lucreze;
3. Blocaje metodologice sunt cele ce reflectă procedeele de gândire:
- rigiditatea algoritmilor folosiţi anterior sau insistenţa în plicarea aceloraşi algoritmi pe care i-am mai folosit în situaţii în care nu sunt potriviţi;
- fixitatea funcţională este folosirea obiectelor potrivit funcţiei lor obişnuite, fără a încerca să le utilizăm şi în alt mod;
- critica prematură, evidenţiată de Al. Osborn, este frânarea sugestiilor ce pot apărea pentru rezolvarea diferitelor probleme;
4. Blocaje perceptive:
- incapacitatea de a se interoga asupra evidentului;
- incapacitatea de a face distincţia dintre cauză şi efect;
- dificultăţi în definirea problemei;
- dificultăţi în defalcarea problemei în elementele sale componente, care ar putea fi abordate mai uşor;
- dificultatea de a distinge între fapte şi problemă;
- discordanţă între proiectul realizat şi cel personal.
5. Blocaje legate de relaţia individ-grup:
- lipsa de comunicare care poate avea formele: comunicare imposibilă din cauza discordanţei limbajului, vocabularului; comunicare incompletă; comunicare deformată, denaturată voluntar;
- marginalizarea individului creativ, întrucât comportamentul său nu respectă normele sociale;
- lipsa de autenticitate datorită presiunilor exercitate de constrângerile sociale sau culturale;
- izolarea, fie datorită respingerii de către ceilalţi, fie din iniţiativă personală determinată de teama de a nu greşi;
- dependenţa încurajată de grup, obţinută prin intermediul recompenselor şi pedepselor, a informaţiilor, a căilor financiare."
Toate aceste blocaje se manifestă cu precădere în constelaţiile familiale schizofrenogene care îşi impotenţează social noii membrii aflaţi în perioada structurării convingerilor de bază şi care sunt mai sensibili la influenţele de mediu. Nevroza paternalistă poate conduce la manifestarea de timpuriu a protestului masculin ca formă de reacţie defensivă la "impotenţa" socială cauzatoare de grave disfuncţionalităţi afective la cei care au avut parte în dezvoltarea lor de blocaje ale creativităţii. Stima de sine se constituie şi se apără prin participare activă la viaţă, prin creativitate, prin originalitate, care, după cum am văzut, potenţează fiinţa umană, o valorifică social dându-i sens existenţial de coparticipant la treburile lumii, la existenţă! Lipsa de identitate creativă, curajul afirmării de sine scăzut sau apsent duce la încercări disperate ale Eu-lui de a se salva de la neantul înstrăinării de grupul social. Dacă omul nu-şi găseşte valorificare undeva, el caută în altă parte să se valorifice şi se aliază anumitor grupuri, cercuri de hobby, secte religioase, subculturi de expresie unde prezenţa sa contează pentru ceilalţi membrii şi unde îşi poate manifesta mai liber energiile creatoare şi originalitatea; dacă constelaţia sa familială nu i-a dat posibilitatea optimei afirmări a potenţei sale creatoare, originalităţii sale, atunci se intră în lupta pentru putere care este de fapt o luptă pentru "potenţă", pentru eliberarea energiilor creatoare ce se cer consumate şi din a căror combustie schemele noastre perceptiv-atitudinale îşi iau energia de expansiune pe axa orizontală a înmulţirii a afirmării de sine în eternitatea societăţii umane. Omul vrea să fie! Să fie cineva, să conteze căci numai astfel se poate "înmulţi" şi în aceasta constă Străduinţa spre semnificaţie descrisă de adlerieni, Voinţa de putere descrisă cu abilitate de Nietzsche care spunea ca: "În cazul oricărei fiinţe vii putem arăta cu maximă precizie că face tot ce poate pentru a nu se conserva, ci pentru a deveni mai mult decât este..." Iată pentru ce avem în societate atâtea cazuri de rebeliune adolescentină de neastâmpăr existenţial care de multe ori conduc la acte antisociale, criminale sau autodistructive căci în dorinţa sa de a-şi manifesta "potenţa" de a depăşi consecinţele tentativelor de castrare oamenii aleg adesea un Stil de străduinţă spre semnificaţie fără interes social deoarece cei care aveau datoria de a-i învăţa aceasta lucrau împotriva legilor vieţii predicând o morală schizofrenogenă. Teama de a nu fi, de a nu conta, de a nu reuşi să ne "înmulţim" duce la lupta nevrotică pentru putere în care ceilalţi comunitari sunt percepuţi ca potenţiali competitori sau opresori iar măsurile de supravieţuire a sinelui şi de apărare a stimei de sine capătă nuanţe patologice. În cadrul luptei pentru putere nevroticul înaintează prin viaţă privind obsesiv în "oglinda retrovizoare" împiedicându-se astfel pe drumul soluţionării optime a sarcinilor vieţii a căror rezolvare presupune curajul cooperării şi colaborării prin dezvoltarea interesului social şi de a înainta spre viitor alături de ceilalţi oameni fără de care nu am fi... Nu întâmplător Adler a fost numit Apostolul Libertăţii de către Phyllis Bottome căci prin cunoaşterea şi analiza stilului vieţii practicată de Adler putem ajunge la eliberarea faţă de clişeele dezadaptative deprinse din constelaţiile familiale schizofrenogene care impotenţează manifestarea plenară a omului în şi pentru comuniunea socială.
Creştere, adică dezvoltare personală şi Înmulţire adică dezvoltarea societăţii aceste două imperative aflate sub numitorul comun al cooperării căci ele ne sunt date la plural, Creşteţi şi vă Înmulţiţi, aici aflânduse tot secretul existenţial în cooperare; cooperăm pentru a creşte şi a ne înmulţi, Creştem şi ne Înmulţim doar prin cooperare. Creştem pentru a ne înmulţi şi ne înmulţim pentru a creşte o nouă generaţie de oameni. Având numitorul comun al cooperării, al sentimentului de comuniune socială după cum spune Adler, viaţa are ca vector creşterea, dezvoltarea, evoluţia ca răspuns adecvat la mişcarea de expansiune a universului.
"Fiţi roditori şi înmulţiţi-vă", "Soyez feconds, multipliez", "Crescite et multiplica-mini", " Be fruitful and multiply", " Sed fecundos y multiplicaos", "Fructificad y multiplicaos"... după cum apare în diferitele traduceri şi versiuni ale Bibliei creştine, sursă de mari frământări gnoseologice, căutări de sens, multiple nevroze şi teribile psihoze existenţiale. Toate aceste traume produse de monştrii raţiunii adormite le putem depăşi cu succes urmând calea Luminii:
"Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi" (Ioan, 8/ 32 ), ţinând cont de sfatul apostolului ei, Adler, care ne atenţionează în cartea Cunoaşterea Omului: "Căci a formula o judecată oricât de exactă într-o formulă supărătoare şi la loc nepotrivit, înseamnă a aduce mari prejudicii" .
Psih. Gabriel Pascu (23.07.2013 )
Încep acest eseu psihologic de la o frază întâlnită în cartea domnului Florin Munteanu Seminţe pentru altă lume : "... în ultimii trei ani ai acestui mileniu, [...] citirea cărţii este înlocuită cu explorarea datelor din acea carte. Simpla copiere pasivă este înlocuită cu activitatea de cercetare, de explorare. Rezultatul este şi el diferit. Nu mai înveţi, ci afli! Nu mai memorezi, ci conexezi (dacă ai un minim de date pentru a putea conexa ) ! Descoperi! Şi ca orice descoperire, rezultatul poate fi văzut ca un act de creaţie, un act unic, mult mai dificil de comunicat." Această frază redescoperită de mine la a treia lectură a cărţii, după 13 ani de la prima lectură şi la distanţă de 4 ani de la cea de-a doua, mi-a adus explicaţia ezitării mele de a aşterne pe hârtie concluziile ultimilor ani de studiu în domeniul psihologiei. Nu este tocmai uşor de structurat într-o formă comprehensibilă viziunea extinsă asupra unui domeniu aşa de vast şi sensibil precum Viaţa. Mai ales din perspectivă psihologică, unde accentul cade pe trăirea subiectivă a factorului uman care însufleţeşte existenţa şi dezvoltarea biologicului. Întrebările profunde care au animat acest demers de conştientizare a unui sens al vieţii s-au formulat în urma lecturii cărţilor câtorva autori pe care i-am studiat asiduu in ultimii 20 de ani. Cartea fundamentală pe care s-au gravat celelalte tematici epistemologice a fost Inteligenţa Materiei a prof. dr. Dumitru Constantin Dulcan. Pornind de la aceasta, am început să studiez cu precădere psihologia, îndeosebi pe clasicii psihanalizei Freud, Jung şi Adler. Pe langă aceşti autori prima carte a d-lui prof. dr. D.C. Dulcan mi-a deschis perspectiva şi asupra studiilor antropologice, filosofice şi biologice. Lecturile aprofundate din domeniul vieţii religioase au fost anterioare şi mi-au completat constant bibliografia în toţi aceşti ani în care, cu ajutorul ştiinţei şi al unor lecturi teologice ghidate, am reuşit să-i descopăr atât părţile frumoase cât şi cele tenebroase care au obnubilat procesul cunoaşterii...
În bibliografia mea, tematica acestui eseu nu este nouă, în anul 1997 scriam eseul Completarea, între imperativul plăcerii şi adaptarea pentru o nouă dimensiune a evoluţiei în care vorbeam despre cauze, modalitaţi şi finalităţi ale instinctului sexual. Era un eseu filosofic. Au trecut 16 ani de atunci, timp în care ideea acelui eseu a germinat în subconştient, îmbogăţindu-şi reperele şi sursele de inspiraţie pentru a veni în susţinerea unei afirmaţii a domnului profesor Dulcan care spunea în cartea Inteligenţa Materiei : "S-ar părea că tot sensul vieţii noastre este concentrat în perioada vârstei de la adolescenţă la menopauză şi andropauză, natura investind în această perioadă interesul său maxim în dotarea sexelor. "Procrearea şi nimic altceva" pare să fie ordinul cu care venim pe lume. Est modus in rebus, este un sens adânc aici, oricât de dureros ar fi pentru noi adevărul." (Inteligenta materiei ed. Teora 1992 )
Astfel, sa cristalizat necesitatea formulării acestui nou eseu mai ales după aprofundarea teoriei psihologice a dr. Alfred Adler în a cărei formă de psihoterapie m-am specializat în cele din urmă. În decursul formarii şi dezvoltării mele personale ca şi în practica curentă de la cabinet, am probat şi am validat personal teoria psihologiei adleriene dar nevoia de reprezentare comprehensivă a dinamicii vieţii psihice ma condus, după cum spunea şi dl. Prof. Florin Munteanu la noi "descoperiri" şi mă alătur lui Abraham Maslow care spunea că: "Alfred Adler are cu fiecare an mai multă dreptate... Pe măsură ce se acumulează date, ele oferă un temei din ce în ce mai puternic pentru imaginea sa asupra omului."
Dată fiind baza de date actuală şi posibilitatea de a accesa informaţii vaste şi experienţe terapeutice a peste 70 de ani de practică adleriană, am reuşit să văd axa luminoasă, exterioră peşterii platoniene, care proiectase umbrele din teoria psihanalitică a lui Freud. Prin teoria sa centrată în jurul refulării libidoului, Freud a semnalat bine existenţa unui imbold primar: energia sexuală! Dar, teoria freudiană asupra sexualitaţii nu este satisfăcătoare, este incompletă fără formularea ca Sarcină a vieţii emisă de Adler ce a adus lumină asupra acestui aspect care, după cum voi arăta, se dovedeşte a fi catalizatorul evoluţiei umane şi nu numai!
Cea mai concisă formulare a funcţiei sexualităţii apare exprimată în capitolul 1 paragraful 28 din Geneză: "Creşteţi şi vă înmulţiţi..." Acest îndemn se referă atat la genuri cât şi la persoane şi prea adesea a fost trecut cu vederea de către exegeţii scripturii. Pe toată durata vieţii psihice cele două imperative din sintagma analizată sunt prezente împreună şi sensul lor derivă unul din altul creştem ca să ne înmulţim si ne înmulţim ca să creştem. Înmulţirea reprezentând feedbeakul creşterii noastre căci încă nu ştim dacă şi cât am crescut dacă nu suntem capabili, dacă nu avem şansa de a ne înmulţi, de a deveni creatori în mediul nostru, de a ne pune amprenta individualităţii noastre asupra mediului. Funcţia crează organul şi pentru fiecare funcţie şi organ din mediul biologic avem un corespondent la nivel psihic. Funcţia de "reproducere" de "înmulţire" a Sistemului Psihic Uman este asigurată de către Personalitate. Persona, masca teatrului antic devine personalitate adica amprenta, unică, irepetabilă pe care fiecare om şi-o construieşte în funcţie de scenariul regizorilor săi (genitorii săi ) şi publicul în faţa căruia evoluează pe scena vieţii.
Viaţa confirmă că acesta este imperativul tuturor organismelor biologice într-u devenirea lor de-a lungul filogenezei. Tot ceea ce se mişcă pe suprafaţa Terrei, toate organismele fie ele vegetale sau animale urmează acelaşi program evolutiv bazal. Se nasc, cresc şi se înmulţesc... Aşa stau lucrurile la o privire generală asupra vieţuitoarelor scoarţei terestre iar de la caz la caz, apar particularităţi specifice fiecărui regn, clase, ordin, familie sau specii dar toate având aceeaşi finalitate, creşterea prin adaptarea la condiţiile de mediu oferite de habitatul natural al fiecăruia şi înmulţirea, perpetuarea vieţii.
Ca reper epistemic putem reprezenta creşterea şi înmulţirea pe două axe, astfel, pe axa verticală vom avea creşterea, dezvoltarea, maturarea iar pe axa orizontală vom avea înmulţirea, reproducerea, procrearea. După cum aflăm din biologie orice organism creşte, se maturizează şi apoi se înmulţeşte şi astfel cei doi termeni formează sintagma vieţii mai bine spus a supra-vieţuirii. Dezvoltarea şi multiplicarea, maturarea şi procrearea, fructificarea şi însămânţarea duce la perenitatea biosferei pe suprafaţa Pământului... După cum consemna şi Adler în Sensul Vieţii, supravieţuirea este un dat social nu individual de aceea sintagma creşterii şi înmulţirii apare şi în Geneză dar şi în realitate sub forma pluralului "creşteţi şi vă înmulţiţi" . Nu există în natură o existenţă singulară, peste tot putem observa biosisteme, relaţii între diferite specii pentru creştere şi între indivizii aceleiaşi specii sau între specii diferite (cazul polenizării ) pentru înmulţire. Existenţa vieţii presupune socializare, relaţie, atât pe axa verticală a dezvoltării indivizilor cât şi pe axa orizontală a înmulţirii lor.
Acestă legea a vieţii, creşterea, dezvoltarea, are notă imperativă căci "în torentul vieţii nu există repaos. Ţelul perfecţiunii ne mână spre înnălţimi" (Alfred Adler -Sensul Vieţii ) . Putem privi, semiotic vorbind, înmulţirea socială ca pe un "ţel" al creşterii individuale şi astfel, după cum ne spune dl. Prof. dr. Dulcan: "sexualitatea rămâne funcţia în care biologia a investit cel mai mare capital şi a creat cele mai neaşteptate forme de manifestare. Satisfacerea instinctelor oferă omului o gratificaţie, dar niciunul nu angajează o trăire psihică de o asemenea complexitate şi profunzime." (D.C.Dulcan - Inteligenţa materiei ) . Nota imperativă a sintagmei "creşteţi şi vă înmulţiţi" se accentuează în perioada de maturaţie sexuală începând cu pubertatea şi adolescenţa care constituie debutul apariţiei caracteristicilor sexuale secundare ale celor două sexe. În acest stadiu începe maturarea Eu-lui social, adolescentul căutânduşi în această perioadă rolul său în societate pentru a-şi stabili poziţia de viitor "semănător".
Creşterea şi înmulţirea comportă şi o latură psihică, ne înmulţim nu numai prin sămânţa gonadelor dar şi prin logosul spermaticos atunci când comunicăm viziunea noastră asupra lumii, celorlalţi. Odată cu genele noastre transmitem generaţiilor viitoare şi modele comportamentale, atitudinale şi cognitive de adaptare la mediul social. Putem observa că întreaga noastră structură biologică şi psihologică este constituită tocmai pentru performarea acestui rol social de a ne perpetua specia sub ambele aspecte biologic şi psihologic. În drumul către poziţia de semănători de noi oameni, avem nevoie să fim crescuţi şi să învăţăm să ne creştem atât pe noi înşine cât şi copii. Aici se poate include piramida revizuită a trebuinţelor elaborată de către psihologul evoluţionist Kenrick în care vârful este reprezentat de către Parenting ca valoare superioara a existenţei umane. Primele patru trepte din piramida lui Kenrick sunt identice cu cele expuse de Maslow după care urmează treapta căutării, găsirii partenerului, urmată de treapta păstrării partenerului iar în vârful piramidei Parentingul. Aceste ultime trei trepte din piramida revizuită a lui Kenrick pot fi asimilate de treapta actualizării de sine a lui Maslow care chiar face referire la parenting ca la una din posibilele activitaţi ale celor aflaţi în acest stadiu al dezvoltării în cartea Motivaţie şi personalitate.
............................................................................................................................................................
Similaritatea dintre funcţiile biologice şi funcţiile Sistemului Psihic Uman este cunoscută încă din antichitatea filosofiei, o regăsim la Socrate prin conceptul de maieutică (moşire a ideilor ) şi mai apoi preluată şi de către filosofii şi teologii creştini ca Grigorie de Nyssa "Căci este o asemănare între mişcările şi lucrările sufleteşti şi simţurile trupului." (Grigorie de Nyssa - Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor ) sau Maxim Mărturisitorul care explică: "Alegoria se foloseşte de lucruri neînsufleţite, ca munţi, dealuri, pomi şi celelalte. Tropii de mădularele noastre, cum sunt capul, ochii şi celelalte. Căci tropul înseamnă schimbare (prevpesuai ) ." (Maxim Marturisitorul - Capete gnostice ) ; iar în zilele noastre a fost demonstrată concret de către psihosomatica modernă al cărei precursor a fost Alfred Adler.
Pornind de la Teoria Generală a Sistemelor elaborată de către Ludvin Bertalanffy putem transpune trăsăturile fundamentale ale sistemelor biologice şi asupra psihicului şi astfel să studiem Sistemul Psihic Uman din perspectiva caracterului istoric, caracterului informaţional, integrităţii, echilibrului dinamic, programului şi autoreglării sistemului. Astfel ne putem explica patologia proceselor psihologice în paralel cu patologia proceselor biologice pe care deja le cunoaştem, sintagma funcţiei care creează organul regasindu-se şi în cadrul Sistemului Psihic Uman. Rămâne să căutăm şi să încadrăm în sistem funcţiille proceselor psihice cunoscute şi să observăm cum perturbarea lor duce la apariţia disfuncţionalităţilor adaptative şi în final la boala psihică ca formă finală de eşuare în rezolvarea sarcinior pe care viaţa le cere de la orice trăitor.
Problemele dinamicii psihologice ce apar pe axa verticală a creşterii sunt relevate în cadrul disfuncţionaliţăţilor şi traumelor din copilărie apărute pe palierul trebuinţelor de apartenenţă şi afecţiune. Nosologia scoate în evidenţă două grupe de afecţiuni la copii privaţi de relaţii afective şi educaţionale normale. În prima grupă întâlnim copii afectaţi de Sindromul Mowgli (copii sălbăticiţi ) iar a doua grupă cuprinde copii care sunt victime ale nanismului psihogenic cauzat de abuzuri şi neglijenţe severe din partea părinţilor sau tutorilor şi cei care suferă de nanism psihosocial denumit şi sindromul Kaspar Hauser reprezentând o anomalie a procesului de maturizare corporală ce apare între vârsta de 2 şi 15 ani fiind cauzat de o deprivare emoţională extremă sau stres intens caracterizat de deficienţe severe de natură cognitivă care nu sunt rezultatul unor cauze biologice ci mai degrabă a unei neglijenţe severe când anumiţi copii pierduţi sau abandonaţi în mediul sălbatic la vârste fragede au fost adoptaţi de animale. Astfel de copii care au fost găsiţi întâmplător şi sa încercat reeducarea lor nu au mai putut fi redaţi integral societăţii deoarece, trăind de la o vârstă fragedă printre animale şi-au pierdut abilitatea de a fi oameni. Aceşti copii privaţi de contactul şi influenţa afectivă a semenilor lor oamenii, sau adaptat mediului care le-a oferit un suport relaţional capabil să le definească o Identitate a E-ului. Un alt exemplu care confirmă nevoia de apartenenţă într-u buna creştere şi dezvoltare vine tot din partea exemplificărilor morbide. Astfel, în evul mediu, călugărul franciscan Salimberne da Parma povesteşte în Cronica nr. 1664 despre împaratul Frederic al 2-lea de Svevia care, vrând să afle limba naturală a oamenilor, sau adamică, face un experiment şi alege 6 copii din regatul său dând ordin doicilor şi dădacelor ca să-i hrănească pe prunci fără a le vorbi nici un cuvânt. Aceasta practică a dus la moartea pruncilor lipsiţi de comuniune afectivă. Doar cu mâncare pruncii nu au putut să trăiscă... le lipsea chemarea la viaţă a comunicării cu ceilalţi membrii ai societăţii. De la aceste exemple de mai sus ne dăm seama că această Trebuinţă umană de apartenenţă şi afecţiune este la fel de vitală ca şi cele biologice. Tot ceea ce este viu are nevoie de comuniune şi comunicare pentru a supravieţui şi a creşte. De aici vine şi imperativul acestei trebuinţe. Experimentul cu bobocii de raţă a cunoscutului etolog austriac Konrad Lorenz (descris în cartea Inteligenţa materiei a prof. dr. Dumitru Constantin Dulcan ) a evidenţiat faptul că fenomenul de imprimare a paternului educaţional se produce în prima parte a vieţii şi este vital pentru supravieţuire. Aşa cum bobocii de raţă l-au urmat fără şovăire pe Lorenz, care se legăna şi măcănea aidoma unei raţe, considerându-l mama lor, tot aşa copii caută în imediata lor apropiere "obiecte" mişcătoare faţă de care să se ataşeze pentru a se putea reprezenta pe sine şi a supravieţui. Dacă în cazul bobocilor de raţă intervalul temporal de afiliere la "forma mişcătoare" este între a 13- a şi a 17-a oră de viaţă, în cazul oamenilor acest interval vital pentru supravieţuire este măsurat în primii 7 ani de viţă. În acest răstimp, după cum a subliniat Adler, are loc "osificarea" convingerilor de bază, scheletul în jurul căruia se va forma personalitatea umana.
În ultimii 40 de ani, graţie tehnologiior tot mai avansate de care dispunem, s-au putut face studii tot mai amănunţite asupra copiilor atât în timpul sarcinii cât şi imediat după. Astfel, în ziua de azi parentingul sa îmbogăţit cu noi cunoştinţe tot mai exacte despre cum şi de când încep copii să înveţe şi să reacţioneze la mediul extern. Aceste studii sunt de mare acurateţe şi se întind pe mari perioade de timp; astfel doctorul venezuelean Beatriz Guzman de Manrique a efectuat un studiu pe parcursul a 16 ani şi a descoperit că bebeluşii reacţionează intrauterin la stimulii externi, de asemeni psihologul Anthony de Casper a cercetat pe parcursul a 6 ani modul cum reacţionează bebeluşii la vocea mamei, Henry Truby de la Universitatea medicală din Miami a descoperit că lecţiile de vorbire încep înainte de naştere. Avem astăzi un nou domeniu al psihologiei, Psihologia Prenatală şi Perinatală care se ocupă de analiza şi dezvoltarea psihică a copiilor de la cele mai fragede vârste, căci, aşa cum sa observat în studii amănunţite, stresul lasă urme asupra copiilor încă înainte de a se naşte şi inclusiv naşterea reprezintă un factor de stres pentru fiinţa care abia vine pe lume după cum arată şi studiile dr.-lui obstetrician francez Frederic Leboayer. Iată deci cât de important şi implacabil este mediul încojurător pentru copil, fiinţa aflată în timpul creşterii. Tot ceea ce trăieşte mama în timpul sarcinii se transmite şi fătului pe cale neuroendocrină căci sângele mamei este tot una cu sângele fătului şi astfel, prin asociaţie fătul este influenţat de trăirile mamei. La naştere el vine deja cu un mic bagaj de cunoştinţe in stare incipientă despre mediul extern. Vocea mamei, tonul şi inflexiunile vorbirii ei îi sunt deja familiare şi foarte surprinzător sa demonstrat azi şi de către doctorul şi cercetătorul german Ryke Hamer că zgomotul, preluat de auz, care devine activ încă de la 16 săptamani de la concepţie, poate fi un factor epigenetic al dezvoltării patologiei psihice. Cazul fetiţei Anna născută cu sindrom Down şi vindecată în 1998 de către dr. Hamer este revelator în acest sens. În cazul ei factorul auditiv traumatizant a fost reprezentat de către zgomotul unor ciocane pneumatice prezente în apropierea locului în care mama sa lucra în timpul sarcinii şi de cel al unui fierăstrău circular prezent chiar în casa în care locuia mama.
Am vorbit despre prima axă a sintagmei "creşteţi şi vă înmulţiţi" axa verticală a creşterii care începe din timpul concepţiei şi continuă în plan biologic până la vârsta de 25 de ani când se încheie procesul de osteogeneză. Dincolo de această vârstă oasele nu mai cresc în înălţime ci doar în grosime aproape tot timpul vieţii. Putem extrapola acest proces şi în cazul Sistemului Psihic Uman şi să asemuim convingerile de bază formate în prima parte a copilăriei cu sistemul osos care susţine toată greutatea corpului şi oferă ortostatismul, verticalitatea fiinţei umane, idealul de sine al omului. Fără un ideal de sine, fără o imagine de sine pozitivă, omul nu poate sta drept în faţa semenilor şi nu poate participa eficient la societatea umană. După cum oasele susţin muşchii scheletici şi împreună formează sistemul locomotor tot aşa Convingerile de Bază împreună cu Stilul vieţii conferă dinamism Sistemului Psihic Uman. În planul biologic sistemul locomotor, descins din citoscheletul primar, este vital în asigurarea, întreţinerea şi perpetuarea speciei. Omul se mişcă prin sistemul său locomotor pentru a-şi asigura mijloacele necesare de subzistenţă pentru a le asimila şi mai ales pentru a-şi găsi partenerul de viaţă căci viaţa se naşte dintr-o relaţie, dintr-un raport între doi parteneri în care unul este activ, donator, deoarece dă, oferă ceva iar celălalt este primitor. Ajungem astfel la cea de-a doua axă, cea orizontală, a "înmulţirii" care se regăseşte în procesul biologic al procreării, al naşterii şi creşterii copiilor, parentingul ca sens esenţial de vârf în piramida evoluţionostă a lui Kenrick iar din perspectivă psihologică ca actualizare de sine după cum a descris-o Abraham Maslow în Piramida trebuinţelor. Similaritatea dintre procesul biologic al naşterii, al procreării şi cel al actualizartii sinelui ca expresiea de maxima creaţie de împlinire a potenţialului uman după cum spune Maslow a fost notificată încă din antichitatea filosofiei. Să ne amintim că Socrate îşi numea metoda de a accede la adevărul interlocutorilor "maieutică" adică moşire. Rodul gândirii era privit ca un copil, rezultatul inferenţei. Nu se poate accede la cunoaştere în mod pasiv este nevoie mai întâi de o întrebare iar raspunsul devine ecoul întrebărilor noastre la mirarea în faţa necunoscutului vieţii. Pentru aceasta este nevoie de feedbeak-ul unui interlocutor, de o relaţie. Pentru a-şi valida reperele existenţiale omul are nevoie să fie într-o relaţie de comunicare, atât cu el însuşi dar mai ales cu semenii săi în constelaţia carora se formează şi se dezvoltă personalitatea sa. Am expus mai sus, pe scurt, gama de disfuncţionalităţi psihice ce pot apărea pe prima axă a dezvoltării, pe timpul creşterii, vom urmării în continuare neajunsuriile care provoacă dinamica patogenă pe axa orizontală a "înmulţirii". Pe toate cele trei nivele ale sarcinilor vieţii descrise iniţial de Adler Munca, Relaţiile Sociale şi Relaţiile Parteneriale Afective avem atât un aspect pasiv de acceptare cât şi unul activ de iniţiere, putem să căutăm de muncă sau putem da de muncă, putem accepta colaborarea cuiva, dialogul cu cineva sau putem cere cooperarea cuiva sau să intrăm în dialog cu el la fel putem răspunde pozitiv unei relaţii afective sau putem căuta să intrăm în graţiile cuiva care ne-a starnit interesul. În cadrul tuturor acestor sarcini ale vieţii avem numitorul comun al relaţiei, al cooperării, sentimentul de comuniune sociala cum spune Adler, relaţia cu mediul înconjurător şi mai ales cu semenii căci orice om se naşte dintr-o relaţie a predecesorilor.
............................................................................................................................................................
Orice relaţie implică o comunicare în care avem un emitent de mesaj şi un receptor sau după cum ne spun teoreticieni ai comunicării ca Hyles S. şi Weaver R.: "Comunicarea este un proces în care oamenii îşi împărtăşesc informaţii, idei şi sentimente" sau ca Brent D.R.: "Comunicarea reprezintă un proces de viaţă esenţial prin care animalele şi oamenii generează, obţin, transformă şi folosesc informaţia pentru a-şi duce la bun sfârşit activităţile sau viaţa". Inportanţa comunicării a fost observată din cele mai vechi timpuri iar Platon şi Aristotel au instituţionalizat comunicarea ca materie de studiu pe lângă filosofie sau matematică în Lyceum şi în Akademie. Pentru mine cea mai concisă formă de a explica nevoia de comunicare am găsito în lucrarea "Comunicarea - concept, structură, particularităţi, repere metodologice" din care citez următorul paragraf : "Comunicarea este, în fapt, expresia vietii pentru că se află în inima vieţii umane, sociale (Soitu, L. - Pedagogia comunicarii ) . Nevoia de comunicare poate lua diferite forme:
1. Nevoi fizice / biologice
- care au ca origine trebuinţa biologica a omului de a se uni cu semenii săi pentru a supravieţui, pentru a-şi asigura o stare de sănătate fizică şi mintală corespunzătoare. Sunt cunoscute cazurile în care absenţa unei comunicări satisfăcătoare generează alterarea stării de sănătate, înstrăinarea, alienarea, dorinţa de suicid etc. Relaţiile interpersonale intime au cea mai veche recunoaştere, de exemplu.
2. Nevoia de identificare psihologica (sau nevoia de "EU" )
- care facilitează însă-şi dorinţa si voinţa de supravietuire şi afirmare (comunicarea este aceea
care ne demonstrează că suntem ceea ce suntem ), conştiinţa de sine o dobândim numai prin dialogul cu ceilalţi.
3. Nevoi sociale (nevoia de ceilalti ) - de interrelaţionare.
Există trei tipuri de nevoi sociale (dupa Schutzw ) :
a ) nevoia de includere/cuprindere într-un grup.
Aceste nevoi apar ca alianţe (căsătorie, colectiv
de lucru, comunitate religioasa etc. ) ;
b ) nevoi sociale generate de dorinţa de autoritate - de a avea influenta asupra celorlalti. Toffler considera ca împlinirea va fi adusa nu de Al Doilea Val - în care fiecare are un şef -, ci de Al Treilea Val - unde fiecare individ să aibă un şef, dar să fie şi şef, asigurându-se fiecaruia şansa de a fi recunoscut ca "cel mai bun" în domeniul sau (cel putin în principiu ) ;
c ) nevoia de afecţiune - care adesea este subscrisa nevoii de respect.
Fiecare om doreşte sa conteze, să reprezinte ceva pentru celălalt, să fie recunoscut şi apreciat."
Acestea sunt de fapt treptele trei şi patru din piramida trebuinţelor concepută de elevul lui Adler, Abraham Maslow. Cele două trepte a Trebuinţelor de apartenenţă şi dragoste şi a Trebuinţelor de stimă şi respect le mai putem numi şi Trebuinţe sociale care duc la Identitatea Eu-lui. Aceste două trebuinţe au o importanţă foarte mare în asigurarea bunei funcţionări a psihicului uman deoarece fiecare om reprezintă o oglindă pentru celălalt. Noi oamenii, ca fiinţe sociale cautăm în ceilalţi şi prin ceilalţi semeni ai noştrii să ne personificăm existenţa. Orice disfuncţionalitate psihică, orice manifestare nevrotică are loc într-un context social. Trebuinţele de apartenenţă şi dragoste care cuprinde nevoia de a fi împreună cu alţii, de a aparţine unui grup sau unei categorii sociale, de a fi acceptat de alţii. Le mai putem numi şi Nevoi de afiliere deoarece omul nu e om decât prin, datorită şi împreună cu alţi oameni şi după cum relatează Maslow: " ...nesatisfacerea acestor trebuinţe constituie cauza profundă cel mai frecvent întâlnită în cazurile de neadaptare şi în patologii mai grave. [...]Practic toţi teoreticienii psihopatologiei au subliniat faptul că nesatisfacerea trebuinţei de dragoste e un factor central al neadaptării." Tot astfel Trebuinţele de stimă şi respect :" ... determină sentimente de încredere în sine, valoare, putere, capacitate şi adecvare de a fi util şi necesar lumii. Dar nesatisfacerea lor provoacă sentimente de inferioritate, slăbiciune şi vulnerabilitate. La rândul lor, aceste simţăminte nasc fie descurajare, în forma ei de bază fie tendinţe de compensare sau nevrotice." după cum spune Maslow în Motivaţie şi Personalitate . Toate aceste trebuinţe expuse mai sus nu reprezintă decât plenitudinea primei axe a creşterii în baza căreia se poate trece la completarea celei de-a doua cerinţe de care vorbim pe axa orizontală a "înmulţirii"... Fără sentimentul capabilităţii oferit de satisfacerea celor două seturi de trebuinţe anterioare, Trebuinţa de apartenenţă şi dragoste şi Trebuinţa de stimă şi respect omul suferă de o "impotenţă" socială şi nu poate răspunde adecvat celui de-al doilea imperativ al sintagmei vieţii "Creşteţi şi vă Înmulţiţi". După cum sângele circulă constant pe toată durata vieţii şi transportă însăşi viaţa tot aşa cele două imperative sunt prezente pretutindeni unde exista viaţă şi sunt sinonime cu ea.
"În torentul vieţii nu există repaos. Ţelul perfecţiunii ne mâna spre înnălţimi", cuvintele lui Adler mă poartă cu gândul la migraţia somonilor prin care putem exemplifica drama existenţei umane. Parcurgând uneori mii de kilometrii, somonul adult străbate oceanele spre apele repezi ale râului prin care va înnota în amonte către lacurile înnălţimilor în care sa născut cu ani în urmă... Odată ajuns aici încheie ciclul speciei sale, se înmulţeşte, apără icrele şi în final moare înainte ca ele să eclozeze pentru ca descompunerea corpului său să producă nutrienţii generaţiei viitoare la a cărei naştere a participat... Dincolo de măreţia misterului acestui instinct reproductiv se vede curajul, efortul şi tenacitatea cu care aceşti peşti îşi împlinesc destinul speciei lor "ţelul perfecţiunii", împreună acolo sus, pentru a naşte viaţa... pentru a procrea, pentru a fi creatori! La nivel instinctual tot acest program se află şi la fiinţa umană, în profunzimea inconştientului viaţa se cere trăită plenar alminteri apărând variante corectorii sau disfuncţionalităţi adaptative ca încercări reparatorii. La specia umană, vitală nu este doar reproducerea caracteristicilor fizice ci şi a psihismului ca model superior structurat de adaptare la mediu. De fapt aceste două caracteristici sunt interdependente căci nu am putea fi în apsenţa mediului iar noi ne constituim atât ca mediu cât şi ca produs al mediului. Suntem produşi ai mediului precedent şi constituenţi ai mediului generaţiilor viitoare. Preluăm modelele de comportament ale predecesorilor şi împărtăşim succesorilor modelele maturităţii noastre. Într-un mod foarte elocvent am găsit această descriere în cartea Biologia Credinţei a prof. Bruce Lipton, unde, la cap. 7 ne vorbeşte despre părinţi ca specialişti în inginerie genetică...
Nu ne putem preleva de sarcinile vieţii căci pămantul se învârte constant şi odată cu el instinctele noastre se developează şi impun liniile directoare ale existenţei. Toată gama patologiei psihice umane de la nevroză la psihoză nu este altceva decât o distorsionare sau o eschivare mai mult sau mai puţin conştientă de la sarcinile vieţii, supravieţuirea biologică, cooperarea şi dezvoltarea colectivităţii umane . Aceste distorsiuni apar ca urmare a programării defectuoase din timpul creşterii sau ca urmare a descurajării produsă de viziunea nefavorabilă a viitorului. Viitorul himeric crează ficţiunea prezentului insalubru. Aceasta este tragedia existenţei umane ce apare in teleologia adleriană sub forma viitorului ca scop şi nu a trecutului ca şi cauză. Această economie teleologică o regăsim şi la filosoful şi teologul creştin Maxim Marturisitorul care ne spune că: "... cugetarea mişcă amintirea, care este prin fire afecţiune, iar intenţia priveşte spre sfârşit, ceea ce e propriu cauzei." Intenţia mişcării adică scopul priveşte spre "sfârşit" adică spre viitor cu valoare de cauză. Mă mişc în prezent ca să-mi construiesc viitorul, dacă am un viitor, un vis, sunt în mişcare şi deci exist. Idealul de sine, lumea ideală ca parte componentă a convingerilor de bază asigură motivaţia acţiunilor umane. Un ideal de sine sănătos este cel adaptat la condiţiile de mediu şi importantă nu este adaptarea pentru un moment precis ci adaptabilitatea, iar aceasta se dezvoltă şi se perfecţionează în funcţie de sentimentul comuniunii sociale pe care îl avem. Sentimentul putinţei şi curajul adaptabilităţii este un construct social care începe în copilărie atunci când "candidatul la umanitate" (cum spune H. Pieron ) începe pregătirea pentru traiul în comun cu ceilalţi semeni în care fiecare este un examen pentru celălalt.
Funcţia de "reproducere" de "înmulţire" a Sistemului Psihic Uman este asigurată de către Personalitate. Persona, masca teatrului antic devine Personalitate, Stilul vieţii, adica amprenta, unică, irepetabilă pe care fiecare om şi-o construieşte personificând sarcinile vieţii prin originalitatea individualităţii sale creatoare în plan social. Personalitatea este un subsistem al Sistemului Psihic Uman alcătuit la rândul său din alte subsisteme: subsistemul relaţional valoric şi de autoreglaj reprezentat de către caracter şi subsistemul dinamico-energetic reprezentat de către temperament. Dacă în plan biologic aparatul reproducător uman este alcătuit din organul copulator, gonade şi gameţi, transpus în plan psihologic avem subsistemul dinamico - energetic pe post de organ copulator, subsistemul relaţional valoric şi de autoreglaj pe post de gonade şi atitudinile ca mijloc de expresia al caracterului şi modalităţi de raportare faţă de anumite aspecte ale realităţii ce implică reacţii afective, cognitive şi comportamentale, pe post de gameţi. În timpul procesului de înmulţire pe plan biologic, gameţii produşi de gonade sunt expulzaţi în uter prin intermediul organului copulator, în plan psihologic atitudinile dezvoltate de caracter sunt exteriorizate prin intermediul temperamentului ca latură dinamico-energetică a personalităţii către uterul-cognitiv al interlocutorilor.
Observăm faptul că la nivel mental suntem hermafrodiţi, în sensul că împărtăşim ambele caracteristici genitale ale celor două sexe din plan biologic. Suntem capabili atât să ne exprimăm în exterior ideile, concepţiile, modul nostru de a fi şi de a ne reprezenta lumea, dar suntem şi receptivi, fecunzi, apţi de a primi informaţii exterioare de la semeni şi de a rodi înţelesuri noi, de a "naşte" noi idei prin intermediul inferenţei. În felul acesta putem înţelege adecvat sensul maieuticii socratice şi mai ales castrarea freudiană şi protestul viril descris de Adler. Prin maieutică se înţelege o metodă prin care se urmăreste ajungerea la adevăr pe calea discutiilor si a dialogului.
Mot a mot, maieutica înseamnă arta mositului. Acest sens este folosit de Socrate, pentru că, ca şi mama sa, considera că si el moseste dar el moseste bărbatii, scopul acestui mosit în constituie punerea lor pe calea adevărului. Prin mositul adevărului, Socrate înţelege, deci, capacitatea sa, a filozofului, de a scoate la lumină, din ascunzisul lor, gândurile. Aducerea la lumină a gândului este o naştere sau o renastere a lui, iar aceasta deoarece gândul (ideea ) există deja în subiect. Prin întrebări dibace, Socrate îl conduce pe interlocutor pe drumul descoperirii, adevărului. Socrate este cel care pune întrebările, exprimă rezerve fată de răspunsuri, se miră, atrage atentia asupra unor inadvertente sau inconsecvente ale interlocutorului, provoacă nemultumirea acestuia fată de ceea ce stia si receptivitate fată de celălalt, în fine, îl determină la analize si implicatii care conduc la definirea a ceea ce se dorea definit.
Promotorul maieuticii masculine porneste în filozofie, pe principiul nestiintei. În arătarea adevărului, Socrate ia ca principiu prim teza: "stiu că nu stiu nimic" la fel cum în zilele noastre Dreikurs ne vorbeşte despre "curajul de a fi imperfect". Principiul ignorantei are, în discursul socratic, un sens deliberat sau accentuat critic. El este îndreptat tocmai împotriva ignorantei.
Socrate ne-a învăţat că avem datoria sacră de a ne cerceta în mod laborios propriul sine şi/sau al celorlalţi, de a ne conştientiza cu seninătate ignoranţa şi apoi de a căuta cu perseverenţă Adevărul, de a trăi frumos şi curat, pentru că "cel mai mare bine pentru om este să se ocupe în fiecare zi cu virtutea". Iată deci că, ca şi în natură, posesorii caracteristicilor genetice hermafrodite sunt capabili să performeze însămânţarea atât asupra altora dar şi să se lase însămânţaţi şi de asemenea de a se autoînsămânţa în momentele de solitudine ca în cazul melcilor de exemplu sau a anumitor peşti care se pot metamorfoza în masculi sau femele în funcţie de necesitate. În procesul cunoaşterii putem fi şi profesori şi elevi unii altora, putem fi masculi însămânţând interlucutorul receptiv, femelă, cu idei noi, viziuni proprii asupra unui domeniu sau anumite cunoştinţe menite să producă o schimbare atitudinală în semenul nostru. Prin acest dialog în care protagoniştii fac schimburi de roluri sexuale de tipul masculin-activ, feminin- pasiv apar "copii" adică inferenţele ce trebuiesc moşite. Pentru un dialog ecologic trebuie ţinut cont de toate aspectele maternităţii şi lăsat timp necesar pentru gestaţia informaţiei. În plus, trebuie ţinut cont de modul, cantitatea şi calitatea mesajului informaţional cu care dorim să creştem în ochii interlocutorilor noştrii ; interesul social optim presupune mai ales a ţine cont şi de starea, poziţia şi deschiderea celor cu care intrăm în raporturi de comunicare. Modul narcisic de a comunica în societate poate prejudicia relaţiile interumane ce-şi găsesc corespondent în cadrul parafiliilor cunoscute.
........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
Castrarea la care se referă Freud are un caracter psihologic şi este în relaţie directă cu nevoia de afirmare a copilului, dorinţa de a împărtăşi celorlalţi poziţia sa faţă de realitate, manifestarea modului său personal de a observa şi trăi realitatea în comuniune cu membrii grupului din care face sau încearcă să facă parte. Esenţa oricărei fiinţe, elementul determinat psihogenetic, este relaţia pe care individul o întreţine cu mediul său. Comunicarea este înţeleasă în termenii generali de interacţiune care "scoate" individul din starea alienantă, nespecifică, de însingurare şi chiar moarte ca în cazul copiilor izolaţi de împăratul Frederic al-2-lea de Svevia. Personalitatea este sursa oricărui fenomen al comunicării. Ca element "operaţional" imaginea de sine se construieşte prin interacţiunea dintre sine şi lume şi este o componentă importantă a Eu-lui subiectului, nucleu al personalităţii. Identitatea şi valorizarea personală se face într-un raport cu exteriorul. Acţiunile noastre lasă amprente particulare, asupra mediului în care trăim şi aceste urme constituie tuşa noastră la tabloul realităţii care se construieşte împreună cu semenii şi prin aceasta se dezvoltă sentimentul apartenenţei la grupul creatorilor de mediu ca element fundamental al stimei de sine. Stima de sine este direct proporţională cu cantitatea şi calitatea influenţei pe care o avem sau o putem avea asupra ambianţei noastre şi se dezvoltă începând de la naştere prin feebackul afectiv primit în cadrul constelaţiei de familie.
Multe afecţiuni psihice apar din cauza unei deprecieri a stimei de sine ca urmare a răspunsului deficient primit de la un anturaj ce blochează buna dezvoltare a potenţialului creator prin care se formează Convingerile de Bază. Astfel, Stilul Vieţii, va avea o direcţie compensatorie pe direcţia stabilizării imaginii de sine afectate prin trauma castrării dată de blocajele creativităţii care obnubilează evoluţia pe axa orizontală a "înmulţirii". După cum bine sintetizează Gabriela Popescu în cursul Psihologia Creativităţii observăm că:
"Blocajele creativităţii, identificate în literatura de specialitate, sunt: cele culturale, emoţionale, metodologice, perceptive şi cele legate de relaţia individ-mediu.
1. Blocaje culturale
- conformismul, cei care se comportă diferit sunt sancţionaţi de ceilalţi, priviţi cu suspiciune şi, în consecinţă, persoanele creative sunt descurajate; atitudinile pe care le putem include aici sunt: dorinţa de a se conforma modelelor sociale, de apartenenţă, conformism la ideile vechi, slabă capacitate de a transforma sau modela ideile, încredere exagerată în statistici şi experienţa trecută, sentimentul că îndoiala este un inconvenient social;
- neîncrederea în imaginaţie, în fantezie, prin acordarea unei atenţii exagerate raţionamentelor, unde putem include: primordialitatea factorilor practici în luarea deciziilor, slaba capacitate de a modifica ideile, încredere exagerată în raţiune.
2. Blocaje emoţionale, printre care amintim:
- teama de a nu greşi;
- teama de a fi minoritar;
- graba de a accepta prima idee;
- descurajarea rapidă;
- tendinţa exagerată de a-i întrece pe alţii;
- capacitatea redusă de a se destinde, de a lăsa incubaţia să lucreze;
3. Blocaje metodologice sunt cele ce reflectă procedeele de gândire:
- rigiditatea algoritmilor folosiţi anterior sau insistenţa în plicarea aceloraşi algoritmi pe care i-am mai folosit în situaţii în care nu sunt potriviţi;
- fixitatea funcţională este folosirea obiectelor potrivit funcţiei lor obişnuite, fără a încerca să le utilizăm şi în alt mod;
- critica prematură, evidenţiată de Al. Osborn, este frânarea sugestiilor ce pot apărea pentru rezolvarea diferitelor probleme;
4. Blocaje perceptive:
- incapacitatea de a se interoga asupra evidentului;
- incapacitatea de a face distincţia dintre cauză şi efect;
- dificultăţi în definirea problemei;
- dificultăţi în defalcarea problemei în elementele sale componente, care ar putea fi abordate mai uşor;
- dificultatea de a distinge între fapte şi problemă;
- discordanţă între proiectul realizat şi cel personal.
5. Blocaje legate de relaţia individ-grup:
- lipsa de comunicare care poate avea formele: comunicare imposibilă din cauza discordanţei limbajului, vocabularului; comunicare incompletă; comunicare deformată, denaturată voluntar;
- marginalizarea individului creativ, întrucât comportamentul său nu respectă normele sociale;
- lipsa de autenticitate datorită presiunilor exercitate de constrângerile sociale sau culturale;
- izolarea, fie datorită respingerii de către ceilalţi, fie din iniţiativă personală determinată de teama de a nu greşi;
- dependenţa încurajată de grup, obţinută prin intermediul recompenselor şi pedepselor, a informaţiilor, a căilor financiare."
Toate aceste blocaje se manifestă cu precădere în constelaţiile familiale schizofrenogene care îşi impotenţează social noii membrii aflaţi în perioada structurării convingerilor de bază şi care sunt mai sensibili la influenţele de mediu. Nevroza paternalistă poate conduce la manifestarea de timpuriu a protestului masculin ca formă de reacţie defensivă la "impotenţa" socială cauzatoare de grave disfuncţionalităţi afective la cei care au avut parte în dezvoltarea lor de blocaje ale creativităţii. Stima de sine se constituie şi se apără prin participare activă la viaţă, prin creativitate, prin originalitate, care, după cum am văzut, potenţează fiinţa umană, o valorifică social dându-i sens existenţial de coparticipant la treburile lumii, la existenţă! Lipsa de identitate creativă, curajul afirmării de sine scăzut sau apsent duce la încercări disperate ale Eu-lui de a se salva de la neantul înstrăinării de grupul social. Dacă omul nu-şi găseşte valorificare undeva, el caută în altă parte să se valorifice şi se aliază anumitor grupuri, cercuri de hobby, secte religioase, subculturi de expresie unde prezenţa sa contează pentru ceilalţi membrii şi unde îşi poate manifesta mai liber energiile creatoare şi originalitatea; dacă constelaţia sa familială nu i-a dat posibilitatea optimei afirmări a potenţei sale creatoare, originalităţii sale, atunci se intră în lupta pentru putere care este de fapt o luptă pentru "potenţă", pentru eliberarea energiilor creatoare ce se cer consumate şi din a căror combustie schemele noastre perceptiv-atitudinale îşi iau energia de expansiune pe axa orizontală a înmulţirii a afirmării de sine în eternitatea societăţii umane. Omul vrea să fie! Să fie cineva, să conteze căci numai astfel se poate "înmulţi" şi în aceasta constă Străduinţa spre semnificaţie descrisă de adlerieni, Voinţa de putere descrisă cu abilitate de Nietzsche care spunea ca: "În cazul oricărei fiinţe vii putem arăta cu maximă precizie că face tot ce poate pentru a nu se conserva, ci pentru a deveni mai mult decât este..." Iată pentru ce avem în societate atâtea cazuri de rebeliune adolescentină de neastâmpăr existenţial care de multe ori conduc la acte antisociale, criminale sau autodistructive căci în dorinţa sa de a-şi manifesta "potenţa" de a depăşi consecinţele tentativelor de castrare oamenii aleg adesea un Stil de străduinţă spre semnificaţie fără interes social deoarece cei care aveau datoria de a-i învăţa aceasta lucrau împotriva legilor vieţii predicând o morală schizofrenogenă. Teama de a nu fi, de a nu conta, de a nu reuşi să ne "înmulţim" duce la lupta nevrotică pentru putere în care ceilalţi comunitari sunt percepuţi ca potenţiali competitori sau opresori iar măsurile de supravieţuire a sinelui şi de apărare a stimei de sine capătă nuanţe patologice. În cadrul luptei pentru putere nevroticul înaintează prin viaţă privind obsesiv în "oglinda retrovizoare" împiedicându-se astfel pe drumul soluţionării optime a sarcinilor vieţii a căror rezolvare presupune curajul cooperării şi colaborării prin dezvoltarea interesului social şi de a înainta spre viitor alături de ceilalţi oameni fără de care nu am fi... Nu întâmplător Adler a fost numit Apostolul Libertăţii de către Phyllis Bottome căci prin cunoaşterea şi analiza stilului vieţii practicată de Adler putem ajunge la eliberarea faţă de clişeele dezadaptative deprinse din constelaţiile familiale schizofrenogene care impotenţează manifestarea plenară a omului în şi pentru comuniunea socială.
Creştere, adică dezvoltare personală şi Înmulţire adică dezvoltarea societăţii aceste două imperative aflate sub numitorul comun al cooperării căci ele ne sunt date la plural, Creşteţi şi vă Înmulţiţi, aici aflânduse tot secretul existenţial în cooperare; cooperăm pentru a creşte şi a ne înmulţi, Creştem şi ne Înmulţim doar prin cooperare. Creştem pentru a ne înmulţi şi ne înmulţim pentru a creşte o nouă generaţie de oameni. Având numitorul comun al cooperării, al sentimentului de comuniune socială după cum spune Adler, viaţa are ca vector creşterea, dezvoltarea, evoluţia ca răspuns adecvat la mişcarea de expansiune a universului.
"Fiţi roditori şi înmulţiţi-vă", "Soyez feconds, multipliez", "Crescite et multiplica-mini", " Be fruitful and multiply", " Sed fecundos y multiplicaos", "Fructificad y multiplicaos"... după cum apare în diferitele traduceri şi versiuni ale Bibliei creştine, sursă de mari frământări gnoseologice, căutări de sens, multiple nevroze şi teribile psihoze existenţiale. Toate aceste traume produse de monştrii raţiunii adormite le putem depăşi cu succes urmând calea Luminii:
"Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi" (Ioan, 8/ 32 ), ţinând cont de sfatul apostolului ei, Adler, care ne atenţionează în cartea Cunoaşterea Omului: "Căci a formula o judecată oricât de exactă într-o formulă supărătoare şi la loc nepotrivit, înseamnă a aduce mari prejudicii" .
Psih. Gabriel Pascu (23.07.2013 )
Gabriel Pascu - Cabinet individual de psihologie
Factorii precursori ai dezvoltarii bolilor se gasesc la nivelul psihicului si sunt expresia gestionarii defectuoase a emotiilor. Prin psihoterapie gasesti solutiile optime la problemele tale.
Recomandă acest cabinet
