Astăzi (și nu-mi amintesc când, ultima dată ) am văzut într-o cafenea, o mamă care se juca cu copilul ei de vreo 3 ani. Cu ceva figurine lego, nimic deosebit. Se prosteau amândoi și pentru o perioadă bună de timp. Era cu copilul ei, erau CONECTAȚI, erau ÎMPREUNĂ, erau MINUNAȚI. Cu siguranță e un copil fericit. Are atenția mamei, are prezența ei. Din păcate, atât de rar văd asta, atât de rar, părinții sunt conectați cu copilul lor. Unde te uiți: pe terase, în parc, în restaurant, în autozbuz, vezi părinții în telefon și cu copilul singur lângă ei. Atât de trist. Copil, care de obicei cere atenție așa: ori e pe jos, ori plânge, ori răstoarnă ceva de pe masă. După care părintele, evident că se uită la el și-i dă atenție. Apoi fiecare revine la ceea ce făcea: părintele la telefon, copilul la singurătatea lui. Dureroasă probabil. Și tot așa, lucrurile se repetă acolo, până când părintele decide să aducă acest "copil problemă" la terapie. Și ce să vezi: nu e despre copil.