Elementul esenţial al panicii îl constituie prezenţa de atacuri de panică inopinate, recurente, urmate de cel puţin o lună de preocupare ersistentă în legătură cu faptul de a nu avea un alt atac de panică, teamă în legătură cu posibilele implicaţii sau consecinţe ale atacurilor de panică ori o modificare semnificativă de comportament în raport cu atacurile. (DSM-IV-TR, 2000 )

Atacul de panică. Conform DSM-IV-TR, caracteristica esenţială a unui atac de panică o constituie o perioadă distinctă de frică sau de disconfort intens, acompaniată de cel puţin 4 dintre 13 simptome somatice sau cognitive. Simptomele pot fi somatice sau de natură cognitivă şi includ palpitaţiile, transpiraţia, tremorul sau trepidaţia, senzaţia de scurtare a respiraţiei sau de strangulare, senzaţia de sufocare, durere sau disconfort precordial, greaţă sau detresă abdominală, ameţeală sau vertij, derealizare sau depersonalizare, frica de a nu-şi pierde controlul sau de "a nu înebuni", frica de moarte, parestezii, frisoane sau valuri de căldură. Atacul debutează brusc şi escaladează rapid până la intensitatea sa maximă (de regulă în 10 minute sau mai puţin ) şi este adesea acompaniat de sentimentul de pericol sau de moarte iminentă şi de dorinţa de a scăpa. (DSM-IV-TR, 2000 )

Greenberg şi Elliott privesc anxietatea ca pe o încercare a clientului de a regla stări emoţionale negative. În conceptualizarea atacului de panică în cadrul psihoterapiei experienţiale centrate pe emoţie putem utiliza schema emoţiei reactive secundare, care implică faptul că persoana acţionează împotriva propriei emoţii adaptative primare iniţiale, pe care o înlocuieşte cu o emoţie secundară.

De foarte multe ori, în spatele tulburării de panică se află emoţii renegate ale clientului.

O secvenţă tipică de dezvoltare a unei tulburări anxioase cuprinde trei faze (după Wolfe & Sigel, 1998 ) :

Prima fază a dezvoltării tulburării anxioase începe cu impactul unei experianţe traumatice trecute asupra capacităţii individului de experimentare autentică a sinelui. Majoritatea acestor traume apar în context interpersonal şi lasă individul cu un profund sentiment de neputinţă, prins în capcană, în imposibilitatea de a preveni evenimentul periculos, care este perceput a fi sortit să se întâmple. Aceste experienţe de "auto-periclitare" tind să fie limitate, la nivel psihologic, la temeri asociate cu separaţia, rejecţia, pierderea unui părinte sau a unei persoane dragi, experienţe intens umilitoare sau deziluzii legate de asemenea de părinţi sau de persoane foarte apropiate, sau experienţe de "pierdere de sine".

Ideea de traumă este însă un termen relativ, el referindu-se la cantitatea de durere pe care cineva o poate experienţia comparată cu capacitatea persoanei de a îndura durerea. Mai exact, acelaşi eveniment poate fi procesat diferit de persoane cu capacitati diferite de a le face faţă.

Mai mult, trauma face dificilă pentru individ trăirea experienţelor de sine prezente. Astfel, de fiecare dată când individul se află într-o situaţie asemănătoare cu contextul de "auto-periclitare", acesta va trăi anxietate. Anxietatea serveşte ca un semnal de alarmă că o experienţiere ulterioară a sinelui poate fi periculoasă. Dar individul interpretează anxietatea ca un semnal vis-a-vis de faptul că un eveniment catastrofic ulterior urmează să se producă. Această interpretare catastrofică, deşi este incorectă, are alte implicaţii importante. Obiectul fricii, situaţia sau senzaţiile, se relaţionează cu trauma iniţială. De asemenea, interpretările catastrofice indică faptul că atenţia individului s-a deplasat de la experienţa directă a sinelui şi/sau lumii la experienţa reflexivă a sinelui ameninţat.

A doua fază a dezvoltării tulburării anxioase implică alunecarea atenţiei individului de la conştientizarea senzorială la conştientizarea reflexivă. În conştientizarea reflexivă anxietatea pacientului va experiementa inevitabil emoţii disfuncţionale şi evaluări negative ale anxietăţii iniţiale. Rezultatul este o intensificare rapidă a stării de anxietate.

În cea de-a treia fază a dezvoltării tulburării anxioase apare comportamentul de evitare. Pacientul va asocia variatele contexte în care experienţiază anxietate sau panică cu recurenţa anxietăţii sau panicii. Într-un efort consecvent de a-şi controla anxietatea, acesta va începe să evite contextele care i-au provocat experienţele anterioare de "auto-periclitare". Evitarea creşte însă dificultatea de re-intrare în situaţiile de care se teme.

Conştientizarea reflexivă este o caracteristică foarte des întâlnită la pacienţii cu tulburări anxioase. Această alunecare automată a atenţiei de la conştientizarea senzorială la conştientizarea reflexivă, denumită şi "atenţie centrată pe sine" este caracteristică tuturor tulburărilor anxioase: anxietatea anticipatorie a persoanei cu fobie de vorbit în public, îngrijorarea permanentă a pacientului cu anxietate generalizată, teama de teamă sau de a nu pierde controlul a pacientului cu fobie etc.

Pacienţii cu tulburări anxioase au nevoie de dezvoltarea unui sentiment de control asupra simptomelor înainte de a putea lucra asupra repărării deficienţelor în experienţierea sinelui. Acesta este motivul pentru care, în tulburările anxioase, trebuie să tratăm simptomele înaintea patologiei sinelui.