Poate unul dintre cele mai delicate şi mai încărcate emoţional momente din activitatea de psihoterapeut este atunci când ne este adus în terapie un copil care trebuie să facă faţă unui proces de divorţ al părinţilor. În acest context este foarte important să înţelegem cât mai bine posibil şi în profunzime experienţa lui cu privire la divorţul părinţilor. Experinţa "aceluiaşi" divorţ este extrem de diferită pentru copil comparativ cu părinţii. Chiar şi cea mai empatică mamă va întâmpina dificultăţi majore dacă va fi rugată să descrie cum vede copilul ei divorţul. Adesea "vocea copilului" nu este auzită în tot acest tumult de evenimente, ea fiind umbrită de interpretările pe care fiecare dintre părinţi le face, de cele mai multe ori în interes propriu.

Ce se întâmplă în mintea noastră când ascultăm povestirile unui copil...

Atunci când un adult încearcă să empatizeze cu un copil, el se proiectează adesea în amintirile din propria lui copilărie. Ascultă povestirile copilului ca fiind reconstrucţii ale propriei sale copilării. Trebuie să fim conştienţi de aceste aspecte şi să încercăm să reflectăm şi să înţelegem autentic experienţa copilului. Nu este vorba numai despre a-l lăsa pe copil să vorbească, ci mai ales de a fi cu adevărat atenţi la ce spune el şi mai ales la ce anume auzim din ceea ce spune copilul.

Un număr important de studii de specialitate arată că grijile pe care şi le face copilul sunt mult mai centrate pe aspecte "practice" şi pe strategia pe care trebuie să o adopte pentru a se adapta noilor condiţii de viaţă. Într-o cercetare complexă, Smart (2002 ) susţine că cei mai relevanţi factori pe care trebuie să-i luăm în consideraţie atunci când vorbim cu copilul despre experienţa divorţului sunt percepţiile şi preocupările lui despre aspecte practice precum: spaţiul fizic, spaţiul emoţional, spaţiul psihologic, timpul egal, timpul de despărţire, timpul pentru sine, suferinţa legată de împărţirea timpului şi time sharing.

Spaţiul fizic se referă la aspectele practice de a trece dintr-o locuinţă în alta. Include examinarea preocupărilor pe care copilul le are cu privire la organizarea hainelor, jucăriilor şi spaţiului de lucru pentru teme. Preocupări legate de cum îşi va informa prietenii unde este şi cum va putea să se întâlnească cu ei. Preocupări legate de cum îşi va aminti unde (la locuinţa cărui părinte ) trebuie să fie şi când.

Spaţiul emoţional se referă la climatul emoţional diferit din locuinţa fiecăruia dintre părinţi. Copilul nu se mută doar dintr-o casă fizică în alta, ci şi dintr-un spaţiu emoţional în altul. Copilul poate reacţiona la schimbarea climatului emoţional între locuinţa mamei şi locuinţa tatălui. El se poate simţi diferit în fiecare dintre cele două locuinţe. Distanţa geografică dintre locuinţele celor doi părinţi poate crea o dinstanţă emoţională între copil şi părinte. Smart (2002 ) a constatat că, deşi un copil se poate simţi la fel de bine cu fiecare dintre cei doi părinţi, depalasarea de la o locuinţă la alta îl poate face să simtă nevoia unei ajustări emoţionale.

Spaţiul psihologic se referă la diferenţele ce apar între cele două locuinţe în ceea ce priveşte structura, organizarea, regulile casei, codurile de comportament, expectanţele, standardele de viaţă etc. Copilul poate găsi dificil să se adapteze unei locuinţe care nu corespunde filosofiei lui de viaţă, credinţelor lui despre cine este şi unde ar trebui să trăiască.

Timpul egal se referă la tendinţa părinţilor, avocaţilor şi judecătorilor de a propune ca cei doi părinţi să împartă în mod egal timpul petrecut cu copilul. Rigiditatea acestui tip de program poate afecta nevoia copilului de flexibilitate în timpul petrecut în fiecare dintre locuinţe. Exemplu: Copilul este programat într-o anumită zi să petreacă timp cu tatăl, dar el simte nevoia să stea cu mama în ziua respectivă - când cei doi părinţi discută pot avea tendinţa de a nu ţine cont de nevoia emoţională a copilului. - Copilul se poate simţi frustrat de rigiditatea acestui tip de program, dar va evita să discute despre această frustrare cu părinţii, fiind conştient de nevoia părinţilor de competiţie pe tema timpului petrecut cu el - va decide să nu-i supere pe niciunul dintre ei şi, implicit, să renunţe la dorinşa sa.

Timpul separat se referă la timpul petrecut de copil departe de unul dintre părinţi. Unora dintre copii nu le place să petreacă timp departe de unul dintre părinţi (copilul este mai atasat de mamă ) . Alţi copii simt că nu trebuie să fie obligaţi să petreacă timp cu un unul dintre părinţi dacă ei nu doresc/nu simt nevoia să facă asta (ex: ar copilul prefera să nu fie obligat să meargă la tata dacă nu vrea ) . Sunt copii care îşi fac griji în legătură cu unul dintre părinţi atunci când sunt cu celălalt părinte - copilul poate crede că dacă pleacă de lângă un anumit părinte, acesta se va simţi singur. Copilul poate considera că timpul petrecut în casa unuia dintre părinţi nu este de calitate, din diferite motive: părintele este mai puţin disponibil, mai puţin implicat, locuinţa nu are facilităţile cu care el este obişnuit etc.

Timpul pentru sine se referă la lipsa timpului pe care copilul ar trebui să-l petreacă făcând activităţile pe care le îndrăgeşte. De multe ori, această tendinţă a părinţilor de a "împărţi" pănă la ultima secundă timpul copilului între ei nu ţine cont de nevoia acestui de a avea timpul lui. Copilul va simţi că, odată cu divorţul părinţilor, are mai puţin timp pentru sine şi mai puţin timp pe care să-l poată petrece cu prietenii. Suferinţa legată de împărţirea timpului se referă la acei copii care, locuind permanent cu unul dintre părinţi, trebuie să aştepte să petreacă timp cu celălalt. Sau aşteaptă şi este dezamăgit - părintele nu vine sau reduce timpul petrecut cu el. Copilul va avea tendinţa să măsoare afecţiunea părintelui folosind măsura timpului petrecut cu el sau cât de prompt este la "întâlniri".

Time sharing apare atunci cînd părinţii păstrează o relaţie foarte bună după divorţ şi petrec timp împreună cu copilul - acesta se poate bucura în acelaşi dimp de prezenţa amândorura şi poate aprecia înţelegerea şi armonia dintre ei. Este o situaţie ideală, din păcate extrem de rară, mai ales în cultura noastră...