(Textul de față nu se vrea  o analiză a tristeții patologice. )

Despre tristețe s-a scris aproape la fel de mult cât s-a scris despre iubire, cu siguranță mai mult decât despre frică sau bucurie... și asta pentru că fiecare dintre noi experimentăm această emoție  aproape repetitiv, ca pe un regret profund a ceea ce nu poate fi schimbat, ca pe o recunoaștere tacită a neputinței noastre temporare în a deține controlul asupra unor situații, persoane sau stări de fapt.

Ca orice emoție tristețea este firească și ne permite menținerea contactului cu noi înșine. Unii dintre noi alegem să o confruntăm, încercând să o înlăturăm cât mai rapid cu putință pentru a face loc altor emoții și a restabili un oarecare echilibru psihologic, însă alții permit tristeții să conviețuiască alături de ei perioade lungi de timp, rezistând  în mod fatalist noianului său de manifestări, asimilate la un moment dat ca părți ale modului lor de a fi.

Înclin să cred că tristețea e un refugiu care conferă liniște multora dintre noi, un refugiu din calea confruntării, a schimbării de orice fel. Cel mai adesea e mult mai confortabil să fii trist, decât să-ți confrunți frica sau furia; e mult mai sigur să te retragi și să îți trăiești tristețea, decât să te expui manifestându-ți adevăratele emoții, cele despre care consideri că te-ar  putea face cu adevărat vulnerabil. Mai mult, unele  persoane aleg tristețea ca fiind o strategie de viață mult mai facilă în îndeplinirea unor beneficii inconștiente stabilite timpuriu.

E adevărat că fiecare om este influențat în dezvoltarea sa de modelele introiectate de-a lungul copilăriei și că uneori tristețea nu e decât o alegere asimilată inconștient și etalată firesc în situațiile de distres, un comportament acceptat în cadrul familiei de proveniență în defavoarea altor comportamente considerate ca fiind inacceptabile, precum frica, furia sau chiar bucuria.

Și cu toate aceste conștientizări, tristețea se poate transforma ușor dintr-un tărâm sigur într-unul  extrem de alunecos, dintr-o bază de siguranță, într-o insulă necunoscută  fără ieșire, pe suprafața căreia refugiul liber consimțit poate deveni cu ușurință domiciliu forțat.

Vă invit să analizați la voi înșivă cum și mai ales în ce context alegeți să fiți triști, în loc să fiți înfricoșați, furioși sau chiar fericiți și să faceți pași siguri către trăirea adevăratelor emoții, ca o cale sigură spre a trai autentic, iar dacă strategiile voastre par să nu producă  rezultate concrete, să alegeți psihoterapia ca sprijin în acest demers.