Purtăm cu noi clipă de clipă o semnificativă povară a emoțiilor neexprimate. Fiecare durere a respingerii, frică legată de abandon, nereușită, sau lipsă de recunoaștere sunt puse deoparte ca într-o listă ascunsă cu „sarcini de rezolvat mai târziu". Ne place să credem cel mai adesea ele vor fi rezolvate miraculos de altcineva într-un moment oportun și obișnuim să le minimalizăm importanța pentru a le face prezența suportabilă. Construim pe această bază emoțională scenarii întregi care să ne sprijine în demersul nostru de a le gestiona, cu povești și strategii care să valideze prezența lor și care să le „normalizeze", pentru că altfel ar deveni înfricoșătoare. Astfel ajungem să credem cu tărie că e normal să fim excluși, umiliți sau abuzați pentru că toate astea se întâmplă din vina noastră, că nu am fost destul de buni, răbdători, toleranți etc.. În mod similar, unii dintre noi alegem să nu ne exprimăm emoțiile sau dimpotrivă, considerăm că e normal să ni le exprimăm într-un mod exagerat, ca strategii de relaționare și de recunoaștere a prezenței noastre în mediul social. Cu siguranță că cei mai mulți dintre oameni cred că toate aceste alternative de gestionare a emoțiilor sunt parte a caracterului lor unic și caută mereu persoane care să relaționeze cu ei în sprijinul acestor nevoi, persoane care să îi accepte așa cum sunt, adeseori într-un mod simbiotic, mai mult sau mai puțin funcțional. Există însă o parte a celor care observă că aceste strategii nu mai funcționează în prezent, că sunt nefericiți într-un mod repetitiv și inexplicabil, o parte care dorește să afle, să se cunoască, să se schimbe. În procesul terapeutic creăm un cadru de siguranță în care toate aceste emoții să poată fi exprimate și conștientizate, un loc în care lista e deschisă și analizată direct, căutându-se metode de a transforma „sarcinile de rezolvat", în experiențe proprii asumate, dar totuși acceptate ca aparținând trecutului.