Încă din primele zile de la naștere fiecare dintre noi avem nevoie permanent de semne de recunoaștere, ca o confirmare a faptului că existăm, că suntem văzuți și acceptați de cei care ne înconjoară și că prezența noastră contează pentru ei. Nevoia de stimuli, fizici și mentali s-a demonstrat ca fiind esențială în dezvoltarea ființei umane, cercetările realizate de Rene Spitz la jumătatea secolului xx arătând că bebelușii crescuți în orfelinate, deși erau bine îngrijiți, hrăniți și curați, erau mult mai expuși problemelor fizice și emoționale decât copiii crescuți în familii de mamele lor sau de alți îngrijitori direcți. Spitz a concluzionat că ceea ce le lipsea copiilor din orfelinat era stimularea, contactul fizic cu cei ce îi îngrijeau. Le lipseau atingerile, mângâiereile, alinturile, pe care bebelușii le primesc în mod normal de la cei apropiați. Ca adulți, continuăm să tânjim după contact fizic și învățăm să substituim atingerea fizică cu alte forme de recunoaștere. Un zâmbet, un compliment sau chiar o încruntare sau o insultă, demonstrează că existența noastră a fost recunoscută. Analiza Tranzacțională, o teorie a personalității și un sistem practic de dezvoltare și schimbare personală dezvoltată de Eric Berne cu aproximativ 50 de ani în urmă, denumește aceste unități de recunoaștere și atenție, stroke-uri. Orice semn de recunoaștere, fie el pozitiv sau negativ are importanța sa și este de preferat situației în care nu primim niciun semn de atenție. Este destul de familiară experiența părinților în care copiii care nu primesc atenție pozitivă se angajează în comportamente care au menirea de a le asigura semne de recunoaștere negative. Noi toți am experimentat în copilărie situații în care am așteptat de la părinți semne de recunoaștere pozitive, dar pentru că nu le-am primit, am ales să le atragem atenția într-o manieră negativă. În viața adultă menținem adesea această strategie învățată și atragem stroke-uri negative ca alternativă la situația înspăimântătoare în care nu am beneficia de niciun fel de atenție. Așa se explică de ce uneori adulții se angajează într-un comportament auto-punitiv care pare de neînțeles pentru cei din jur. Nevoia permanentă de recunoaștere ne angajează încă din copilăria timpurie în comportamente care ne facilitează procurarea de semne de atenție, iar ca adulți, având aceeași nevoie constantă, ne vom comporta în direcția obținerii de atenție, adoptând aceleași strategii ca în copilărie. În cadrul terapeutic adultul învață și acceptă că semnele de recunoaștere sunt în număr nelimitat, că e absolut normal să ofere și să primească stroke-uri, chiar să și le ofere singur atunci când ceilalți nu-i îndeplinesc această nevoie.