Relaţia terapeutică şi diversele modele II


B.Modelul psihodimanic
* Modelul psihodinamic - se referă la psihoterapia psihanalitică, dar şi la multe alte tipuri de terapii de orientare psihodinamică, toate având legături cu teoriile lui Sigmund Freud (1856-1939 ), cel care a fondat psihanaliza. Nici un psiholog sau psihoterapeut contemporan nu poate afirma că nu este influenţat de opera lui Freud. Ideile acestuia au generat mai multe şcoli de psihoterapie, unele înfiinţate de foşti colaboratori ai lui Freud care au simţit nevoia să se distanţeze de acesta: C.G. Jung (psihoterapia analitică ), Alfred Adler (psihoterapia individuală ), Wilhelm Reich, Melanie Klein (şcoala relaţiilor de obiect ), D.W. Winnicott. Există şi unele abordări moderne care, deşi nu se trag direct din opera lui Freud, au fost masiv influenţate de aceasta: analiza tranzacţională şi Gestalt terapia.
* Relaţia terapeutică psihanalitică implică anumite reguli, cea mai importantă pentru pacient fiind regula asociaţiei libere, aceasta însemnând că pacientul are dreptul să spună, pe cât posibil, tot ce-i vine în minte, fără să alunge gândurile care i se par banale, fără importanţă.
* Şi comportamentul terapeutului se desfăşoară după anumite reguli precum:
* tăcerea terapeutului - pentru a se permite asociaţiilor pacientului să se dezvolte;
* atenţia flotantă - asociaţiilor libere ale pacientului le corespunde atenţia flotantă a terapeutului - expresia "inconştientului expert" al terapeutului. Terapeutul nu trebuie să aibă idei preconcepute atunci când îşi ascultă pacientul şi trebuie să se lase surprins, să recepteze ideile suscitate de discursul acestuia;
* neutralitatea - psihanalistul este lângă pacient pentru a-l înţelege şi interpreta, nu pentru a se pronunţa asupra opiniilor acestuia;
* abstinenţa - terapeutul trebuie să se abţină pentru a da pacientului satisfacţiile pe care acesta le aşteaptă, pentru a nu deveni complicele nevrozei sale, se limitează stric în domeniul interpretării.
* evitarea intervenţiilor asupra anturajului pacientului - terapeutul nu se interesează de anturajul pacientului, ci de lumea sa interioară;
* interpretarea - este instrumentul de bază a psihanalistului şi constă în a ajuta pacientul să perceapă originea reală a sentimentelor sale, a temerilor sau inhibiţiilor sale.
* Toate aceste principii stau la baza intersubiectivităţii relaţiei terapeutice şi determină procesul psihanalitic.
* Relaţia terapeutică pe tot parcursul terapiei devine obiect al analizei. Pacienţii nevrotici tind să manifeste reacţii transferenţiale raportându-se la obiecte inconştiente - terapeutul - spre care îndreaptă impulsurile lor agresive şi libidinale. Pacienţii tind să retrăiască în cadrul terapiei relaţii trecute, pentru a obţine o gratificaţie. Aceste retrăiri ale trecutului în relaţia cu terapeutul poate duce la manifestarea unor structuri libidinale ori comportamentale de dependenţă sau agresive faţă de acesta. Aceste reacţii transferenţiale pot constitui materialul esenţial ce este analizat. Reacţiile transferenţiale pot fi pozitive - precum simpatia, dragostea, respectul pentru terapeut, fiind o bază a alianţei terapeutice - sau negative când pacientul actualizează vechile conflicte.
* Freud afirma că transferul fie că este în formă pozitivă sau negativă se pune în serviciul rezistenţei. El descrie două forme de rezistenţă - rezistenţă la transfer - care are loc prin întreruperi ale asociaţiilor, tăceri prelungite şi rezistenţa prin transfer - pacientul vrea să pună în act pasiunile sale, fără să ţină seama de situaţia reală.
* Reacţiile afective inconştiente ale terapeutului sunt descrise ca reacţii contra-transferenţiale. Contra-transferul poate deveni un obstacol în evoluţia terapiei dacă atitudinea pozitivă a terapeutului depăşeşte un anumit nivel critic şi poate stimula nevoia pacientului de gratificare şi dependenţă. Indiferent că este vorba de contra-transfer pozitiv sau negativ poate deveni o provocare pentru terapeut cu efecte asupra dezvoltării şi formării sale profesionale. Relaţia terapeutică în psihanaliză este la fel de importantă ca şi tehnicile sale.
* Indiferent de modificările care au avut loc în psihanaliză, relaţia terapeutică rămâne unul din cei mai importanţi factori terapeutici. Schaap, Bennun, Schindler, Hoogdvin afirmau că luate separat, caracteristicile terapeutului şi pacientului explică doar o mică parte din variaţia succesului terapeutic în timp ce interacţiunea specifică din cadrul diadei terapeutice corelează semnificativ cu rezultatele.