Plec de la una dintre ideile auzite intr-un grup de discutii la care am participat: un om inteligent nu te raneste pentru ca stie ca lucrul acesta este fara sens. Imi place ideea desi din punct de vedere psihologic necesita cateva adaugiri care sa o faca mai clara pentru ca, in fond stim cu certitudine ca atunci cand cineva te raneste sau incearca sa te raneasca intodeauna exista un sens in asta, fie el constient sau inconstient. Consider asemenea situatii ca fiind fara sens din perspectiva genezei lor, a celor care ranesc si a celor raniti.

Modul in care un om se comporta si care poate fi privit ca structura (psihica ) sau tipar (comportamental ) este influentat in mod durabil si uneori definitiv de modulatia relatiei parinte-copil. Exista multi oameni carora le vine greu sa accepte un asemenea adevar pe care psihanaliza si mai nou, parca si mai puternic, teoria atasamentului se bazeaza. Nu de putine ori sunt intrebat ce rost are sa "dezgropam" experiente demult trecute si cum de cred ca acele experiente pot avea vreo legatura cu ceea ce se intampla in prezent. Cu toate acestea uneori gradul de repetare a acelor vechi si adesea traumatizante experiente intr-un prezent este uimitor. Ipoteza mea de lucru este ca un simptom prezent isi datoreaza existenta unor experiente fara sens dintr-un trecut.

Exista alaturi de numeroase exemple pozitive si o intrega galerie de experiente negative pretrecute intre parinti si copil. Spun petrecute intre parinti ci copil pentru ca desigur este usor sa gandim ca aceste experiente neplacute, intense sunt negative pentru dezvoltarea copilului insa este la fel de adevarat ca ele nu sunt mai bogate si sanogene pentru parinti. Adica avem de-a face cu relatii abuzive emotional si uneori chiar mai mult decat atat.

In fata unui parinte care nu-si poate controla/contine starile de iritare, dezamagire sau respingere copilul reactioneaza in moduri specifice. Felurile in care el se adapteaza unei realitati nepotrivite cu o dezvoltarea sanatoasa sunt extraordinare. Atunci cand este respins sau violentat intr-o forma sau alta, copilul incearca sa restabileasca un anumit echilibru, o anumita liniste si functionalitate a familiei. Este cazul copilului feiricit in fata mamei depresive. Tocmai pentru ca isi doreste ca mama sa devina accesibila, primitoare copilul incearca sa o scoata din starea depresiva prin propria lui stare de fericire si bucurie. Dar nu este o strategie eficienta si nucleul depresiv este astfel transmis transgenerational: avem in fata noastra o persoana bucuroasa, vie, jucausa, dar care este asa tocmai pentru a evita depresia, o depresie care in trecut era a mamei iar in present ii apartine (pentru ca nu a putut fi adresata si semnificata ) . Si pentru ca nu stie care ii este fundamentul "modului lui de a fi" din prezent, traieste ceea ce eu numesc o experienta fara sens. Momentul aparitiei sensului poate fi vazuta ca un echivalent al insight-ului psihanalitic dar este mai mult decat atat. Adica este crearea legaturilor eliberatoare sau dezvaluirea "falsitatii" prezentului si aparitia unor continuri proprii, autentice. Este exact ceea ce se intampla intr-o psihoterapie.

Lipsa sensului vine deci dintr-o neintegrare a unor continuri care sunt prea dificil de digerat la momentul respectiv. Fiind expus unei relatii parentale rele copilul reactioneaza cu instrumentele care ii sunt disponibile dar insuficiente. El este, asa cum am spus, expus adica fortat sa traisca intr-o astfel de realitate. Pentru asta, de asemenea nu exista un sens (si recunosc ca ii atasez cuvantului "sens" si o nuanta filosofica ) asa cum nu exista un sens disponibil pentru adultul de mai tarziu care abuzeaza.

Ceea ce genereaza aparitia sensului si modificarea/largirea realitatii (evident interne ) este constientizarea. Dintr-un anumit punct de vedere constientizarea se poate petrece oricand. Adica intr-o terapie cu copilul scoaterea la suprafata a modalitatii de a face fata depresiei mamei, ca sa ne referim la acelasi exemplu, si gasirea unei cai mai eficiente protectiv, eventual intrarea in terapie a mamei pentru o eliberare de motivele depresive si implicit eliberarea copilului de constrangerea depresiei acesteia. Dupa cum se vede, intr-o asemenea situatie sunt doua cai ale constientizarii: ale mamei si ale copilului. Intr-o terapie cu un adult, constientizarea vizeaza destinul relational al abuzului - adultul re-cunoaste motivele care l-au facut sa se comporte si sa gandeasca intr-un anumit fel dar, in acelasi timp si sa stearga din campul perceptiv aspecte care-l puteau indrepta inspre experiente periculoase (constientizarea cenzurii refulante ) .

Experienta cu sens este cu sens tocmai pentru ca ii putem acorda constient unul emotional. Fie ca este o experienta pozitiva, fie ca este negativa din punctul meu de vedere este una care participa la dezvoltarea individului. Experienta unui doliu netinut este o experienta fara sens pentru ca il face pe individ sa stagneze intr-o relatie in mod real modificata, raportandu-se la ea ca si cum nu ar fi modificata (nu accepta disparitia celuilalt ) . Experienta unui doliu constient activeaza resursele emotionale pentru acceptarea faptului ca disparitia celuilalt are un efect asupra noastra si este o experienta cu sens pentru ca ofera noi perspective peisajului intern si conduce la o mai buna raportare la realitatea vietii.

Din acest punct de vedere sunt de accord cu faptul ca un om inteligent chiar daca are tendinta de a te rani sau chiar o face, va incerca sa transforme o asemenea realitate interna sau externa intr-o experienta cu sens adica va incerca sa constientizeze motivele si tiparul dupa care actioneaza modificand implicit si relatia. In mod evident, nu vreau sa spun ca un om care raneste nu este unul inteligent - nu ar fi nici pe departe corect si doar am lamurit existenta unor tipare inconstiente de a fi. Imi place sa cred insa ca inteligenta tinde catre imbogatirea vietii psihice si mai ales emotionale si nu catre dezvoltari aride. A rani sau a fi ranit sunt realitati ale vietii noastre dar asta nu inseamna ca nu avem capacitatea de a ne intoarce privirea asupra lor, de a le da un sens, de a le vorbi si de a le transforma in jaloane ale dezvoltarii proprii.