Stresul este un fenomen psihosocial complex ce decurge din confruntarea persoanei cu cerinţe, sarcini, situaţii, care sunt percepute ca fiind dificile, dureroase sau de mare importanţă pentru persoana respectivă (Băban, 1998 ) . Dicţionarul de psihologie socială defineşte termenul de stres psihic ca fiind o stare de tensiune, de încordare şi de disconfort, determinată de agenţii afectogeni, cu semnificaţie negativă, de frustrarea sau deprimarea unor stări de motivaţie (trebuinţe, dorinţe, aspiraţii ), de dificultatea sau de imposibilitatea rezolvării unor probleme.
Stresul are o importantă componentă subiectivă, în sensul că ceea ce este provocator, facil sau chiar relaxant pentru o persoană, pentru o alta poate deveni ameninţător sau imposibil de realizat (Roesch şi colab., 2002 ) .
Stresorii sau factorii de stres sunt evenimente/situaţii externe sau interne, reale sau imaginare, suficient de intense sau frecvente care solicită reacţii de adaptare din partea individului. Există o serie de factori de stres / potenţiali factori stresori. Înţelegerea felului în care răspundem la stresori este esenţială pentru implementarea tehnicilor de management al stresului. Pentru a putea depăşi stresul avem nevoie să "ne împrietenim" cu el.
Adaptarea la stres implică atât existenţa unor resurse reale (intelectuale, emoţionale, fizice, sociale etc. ), cât şi, de cele mai multe ori, autoevaluarea propriilor resurse pentru a face faţă evenimentelor evaluate ca fiind negative sau ameninţătoare. Putem spune că acest proces de evaluare (atât al evenimentelor în sine, cât şi al resurselor personale de a face faţă ) este elementul cheie de care depinde apariţia reacţiilor de stres şi intensitatea acestora.
În funcţie de caracteristicile stresorilor, tehnicile ce presupun rezolvarea situaţilor critice pot viza următoarele aspecte:
1. Identificarea factorilor de stres;
2. Înţelegerea reacţiilor proprii la situaţiile cu care ne confruntăm;
3. Dezvoltarea asertivităţii;
4. Dezvoltarea comunicării pozitive cu ceilalţi;
5. Identificarea şi rezolvarea conflictelor, atunci când apar;
6. Învăţarea metodelor de rezolvare a problemelor şi de luare a deciziilor;
7. Îmbunătăţirea managementului timpului;
8. Învăţarea unor metode de relaxare;
9. Stabilirea şi menţinerea unui suport social adecvat;
10. Dezvoltarea unui stil de viaţă sănătos;
11. Dezvoltarea încrederii în propria persoană şi acceptarea necondiţionată.

A. MODIFICAREA STILULUI DE GÂNDIRE
Evenimentele de viaţă nu ne afectează reacţiile în mod direct, ci modul în care noi interpretăm aceste evenimente (cogniţiile noastre, modul în care gândim cu privire la ele ) cauzează reacţiile noastre la nivel cognitiv, comportamental, subiectiv-emoţional şi biologic. Aşadar, dacă vrem să modificăm reacţiile noastre la stres, trebuie să intervenim asupra felului în care interpretăm şi evaluăm ceea ce se întâmplă în jurul nostru (factorii de stres - evaluarea primară ), dar şi asupra felului în care interpretăm şi evaluăm potenţialul nostru de a face faţă solicitărilor (evaluarea secundară - încrederea în propria persoană, optimismul asumat, tolerarea incertitudinii etc. ) .
Scopul presupune adoptarea unui stil de gândire flexibil, logic, realist, conform cu realitatea. Gândirea pozitivă este "Totul va fi bine", cea negativă - "Totul e groaznic, nu va mai fi bine niciodată", în timp ce gândirea realistă este de felul "Am nişte probleme, dar o să le vin eu de hac, nu mă las doborât aşa uşor".

B. COMBATEREA PERFECŢIONISMULUI
Perfecţionismul este convingerea conform căreia trebuie să fii perfect pentru a fi acceptat, pentru a fi valoros. Este o gândire de tip "alb-negru", fără zone de gri. Tot ceea ce nu este perfect este considerat a fi un eşec, o nereuşită. Perfecţionismul e, mai degrabă, o atitudine şi nu neapărat un comportament. Cu alte cuvinte, două persoane se pot angaja în aceleaşi comportamente, să încerce să câştige aurul la Olimpiadă, dar una să urmărească excelenţa şi cealaltă perfecţiunea. Diferenţa se regăseşte nu în scopul în sine, ci în felul în care gândeşti, felul în care vezi, te raportezi la acel scop.
Căutarea atingerii excelenţei este dorinţa de a fi cât mai bun posibil, de a urca la cel mai înalt nivel, dar fără a asocia acestei dorinţe necesitatea sau nevoia imperativă de a fi cel mai bun: "E obligatoriu să fiu cel mai bun, altfel nimic nu are rost".
Atingerea excelenţei presupune multă muncă, multă răbdare, plus o mulţime de alte resurse. Dar, spre deosebire de perfecţionism, excelenţa nu cere sacrificarea totală a propriei persoane, pentru că tinde să se focalizeze pe procesul reuşitei şi nu pe rezultat (Frank, 2010 ) .

C. DEZVOLTAREA ASERTIVITĂŢII
Fiecare din noi trecem prin situaţii în care facem compromisuri sau intrăm în situaţii conflictuale, din cauză că nu ştim să spunem NU sau pentru că nu ştim să spunem NU într-un mod non-agresiv. Problemele apar atunci când facem astfel de compromisuri frecvent şi faptul că le facem ne copleşeşte.
A nu şti să spui NU, nu pot. A spune NU, nu pot, într-un mod agresiv. A accepta mereu ce spun, ce fac, ce propun ceilalţi şi a renunţa la propriile opinii sau drepturi - sunt modalităţi non-asertive de a ne raporta la o situaţie în care avem de-a face cu alte persoane.
A fi asertiv înseamnă exact opusul acestor variante.
E dreptul meu să spun NU!
Acest lucru nu înseamnă că pot să spun NU oricum.
A fi asertiv înseamnă să ştii să spui NU fără a-i răni pe ceilalţi, să spui NU pentru că ai dreptul să refuzi ceva.
A fi asertiv înseamnă să nu îi laşi pe ceilalţi să decidă în locul tău, să îţi spui punctul de vedere sau nemulţumirea atunci când e cazul, să ştii să gestionezi conflictele, comunicând calm ceva ce nu-ţi place.
Asertivitatea înseamnă să beneficiezi de drepturile tale, să-ţi exprimi sentimentele, să ceri ceea ce doreşti şi să-ţi spui punctele de vedere, direct şi onest, fără a interfera cu nevoile şi drepturile celorlalţi.
Menţinerea unui echilibru
Atunci când suntem asertivi, avem mai multe şanse să păstrăm un echilibru între nevoile şi interesele celorlalţi şi propriile interese şi nevoi. Îi tratăm pe ceilalţi la fel cum dorim să fim trataţi.
A păstra un echilibru în relaţiile interpersonale înseamnă să ştii să nu îţi abandonezi propriile interese şi nevoi în favoarea altora, dar nici să laşi să primeze nevoile şi interesele personale în faţa intereselor şi nevoilor celorlalţi. Asertivitatea este una din modalităţile care ajută la menţinerea acestui echilibru.
Se face diferenţa între trei tipuri de comportamente prezente în relaţiile interpersonale:
Pasiv: atunci când punem nevoile şi interesele celorlalţi înaintea nevoilor şi intereselor proprii (Mereu renunţ la ce vreau eu să fac pentru a le face lor pe plac ) ;
Agresiv: atunci când punem nevoile şi interesele personale înaintea nevoilor şi intereselor celorlalţi (Mă cert cu colegii mei când eu lucrez şi ei vorbesc în birou ) ;
Asertiv: obţinem un echilibru între nevoile personale şi nevoile celorlalţi şi acţionăm în funcţie de priorităţile care apar (Îi rog pe colegii mei de birou să vorbească puţin mai încet, dacă se poate, pentru că mă deranjează. sau îmi cer scuze şi îi spun copilului meu că azi nu pot să merg cu el la bazin, pentru că am avut o zi grea la serviciu şi sunt foarte obosită ) .
Atunci când se confruntă cu o problemă, oamenii reacţionează, în majoritatea cazurilor, fie prin luptă, fie prin fugă.
FUGA - sau comportamentul pasiv, care este asociată cu evitarea situaţiilor conflictuale, contradictorii.
LUPTA - este asociată confruntării cu situaţiile conflictuale, problematice, contradictorii.
Confruntarea cu situaţiile problematice poate fi de natură agresivă sau asertivă.
Comportamentul agresiv este asociat conflictelor, ceartă, ton ridicat, " pumnul în masă".
Comportamentul asertiv presupune un ton calm, respectarea opiniilor şi intereselor celorlalţi, fără a renunţa sau, din contră, a prioritiza propriile opinii şi interese.
! Întotdeauna, în spatele comportamentelor noastre stau anumite gânduri sau convingeri pe care le avem.
Spre exemplu :
Teama de a nu-i supăra pe ceilalţi;
Nu spun NU pentru că ceilalţi s-ar putea supăra pe mine;
Teama de a nu fi respins (ă ) ;
Renunţ la propriile mele interese pentru a fi acceptat (ă ) de ceilalţi;
Asumarea responsabilităţii pentru ceilalţi;
Nu spun niciodată NU, pentru că sunt responsabil (ă ) pentru cei din jurul meu;
Convingerea că, pentru a rezolva o problemă, trebuie să te impui într"‘un mod agresiv, altfel nu se rezolvă nimic;
Dacă nu ridic tonul şi nu mă cert, nu mă ascultă nimeni.

Comportamentele pasive sau agresive sunt o consecinţă:
• a unui stil de gândire (Cred că ceilalţi mă vor respinge, deci trebuie să le fac mereu pe plac. Renunţ la interesele mele pentru ca ceilalţi să nu mă părăsească. Mă cert cu ceilalţi pentru a nu fi bătaia lor de joc etc. ),
• a unor stări emoţionale (teamă, frustrare ),
• a unor experienţe de viaţă sau modele (Părinţii mi-au spus mereu că mai bine tac decât să mă cert cu ceilalţi. Tatăl meu mereu urla când îşi spunea punctul de vedere. ),
• situaţii care le declanşează (Mereu cedez la solicitările colegilor mei şi nu apuc să-mi termin treaba ) .
Nu este niciodată târziu să fii asertiv. Nu este niciodată târziu să înveţi să-ţi negociezi relaţiile interpersonale, să-ţi negociezi propriile drepturi, ţinând cont şi de drepturile celorlalţi.
Am dreptul să spun Nu, nu pot acum!
Am dreptul să spun când ceva mă deranjează!
Am dreptul să spun când nu-mi place ceva!