Atitudinile parintilor fata de copii pot fi ordonate pe o axa ale caror extreme sunt reprezentate de supraprotectie si de respingere. De felul in care se desfasoara dialogul familial depinde constituirea sentimentului de siguranta al copilului, atat de important pentru dezvoltarea armonioasa a personalitatii sale, pentru formarea unor raporturi echilibrate ale acestuia cu lumea.
In conditiile unui mediu familial excesiv de autoritar sau de indulgent, echilibrul psihic al copilului se zdruncina serios, ivindu-se pericolul dezvoltarii unor nevroze. Astfel, "supraprotectia autoritara\`\`, prin frecventele interdictii impuse copilului, primejduieste dezvoltarea spiritului de independenta si de responsabilitate al copilului, transformandu-l intr-o personalitate anxioasa, dominata de sentimentul fricii si al inferioritatii personale. Copilul trebuie sa se simta acceptat in familie, pentru ca "a se simti acceptat\" inseamna pentru copil "a se sti iubit\".
Acest lucru presupune nu numai dovezi de tandrete din partea parintilor, dar, mai ales, acea tonalitatea generala afectuoasa si binevoitoare care trebuie sa impregneze toate raporturile dintre copil si anturajul sau familial.
SUPRAPROTECTIA se manifesta printr-o indulgenta excesiva dovedita de parinte, prin tendinta lui de a nu se desparti niciodata de copil, de a-l pune in orice imprejurare pe primul plan, de a-l valoriza, de a-l rasfata, de a-i acorda cat mai multe privilegii, de a da cea mai mare importanta trebuintelor sale, de a-l feri de orice risc, de a-l considera mai mic si mai incapabil decat este in realitate.
In cazul fenomenului de supraprotectie, presiunile externe sunt exagerat atenuate, daca nu chiar suprimate. Copilul, aparat pe toate caile de orice contact neplacut cu realitatea, se adapteaza unui univers falsificat, conditionat de satisfactiile pe care el le solicita si de ocrotirea pe care i-o ofera parintele. Insa acest univers artificial nu exista decat in functie de interventia permanenta pe care i-o ofera parintele, fapt care face dependenta copilului sa creasca foarte mult.
Ocrotit si rasfatat fiindca este slab si neputincios, copilul va deveni un adult slab si neputincios. El va fi angaja astfel intr-un cerc vicios care il condamna la stagnare si care, in cele din urma, duce la o dezvoltare intarziata sau distorsionata.
CAUZELE SUPRAPROTECTIEI
O prima cauza ar putea fi reprezentata de personalitatea si biografia educativa a parintilor. S-a constata astfel ca majoritatea copiilor supraprotejati devin parinti care aplica schemele insusite in copilarie, ei identificandu-se cu parintii lor supraprotectivi. In cazul unor parinti, s-a constat ca situatia este opusa: conditiile supraprotectoare au un caracter reactionar, fiind consecinta unei copilarii nefericite. In cazul acesta, parintii sunt fosti copii respinsi care nu vor sa-si educe copii prin strategii asemanatoare cu cele prin care au fost ei educati.
O a doua cauza a supraprotectiei este reprezentata de rolul pe care il joaca componenta anxioasa a caracterului unor parinti. De exemplu, unele mame isi pot compensa anxietatea prin dominarea sotului si a copiilor, iar in cazul unor tati anxiosi, acestia nu pot accepta ideea nici celui mai mic risc pentru copil. La aceasta se poate adauga, uneori, si narcisismul parintilor, pentru ca unii parinti - fixati mai mult sau mai putin in stadiul infantil - se identifica direct cu copilul. Ei daruiesc ceea ce ar dori sa le fie daruit, rasfata si ocrotesc copilul fara masura, il supraprotejeaza pentru ca in el se descopera pe ei insisi.
O alta cauza a supraprotectiei ar fi decesul unui copil, ceea ce poate declansa conduite supraprotective fata de copii ramasi in viata.
Asa cum spune P. Osterrieth, supraprotectia poate traduce tendinta de a nu accepta copilul drept ceea ce este el in sine, de a nu-l considera decat in functie de aspiratiile si interesele parintelui, de a nu-i recunoaste posibilitatile de adaptare la realitate.
Supraprotectia manifestata printr-o atitudine de rasfat, provoaca la copii dependenta si manifestari comportamentale de tip egocentrist, lipsa de vointa si intiativa, egoism. Au inclinatii spre incapatanare, acte de furie si capricii si chiar spre minciuna si furt.
S-a descoperit, de asemenea, la acesti copii o frecventa mai mare a imbolnavirilor si o scazuta inclinare spre viata de grup, avand dificultati in contactele sociale. Mai pot aparea la ei trasaturi ca pasivitatea, conformismul, fixarea la stadiul micii copilarii si la imaginea materna, sensibilitate afectiva marcata, obisnuinta de a exploata, inclinarea spre rasfat, lipsa de orientare in viata, lipsa de initiativa, incapacitatea de a se apara, sentiment de inferioritate si nonvaloare, dependenta si tendinta de a "ramane mic\`\`, lipsa de interes pentru viitor.
RESPINGEREA COPILULUI. Situatia inversa fata de atitudinea de supraprotectie este cea a familiei care respinge copilului. In acest caz nu se tine seama de vulnerabilitatea copilului, parintii neacordand copilului ingrijirea necesara, protectia si afectiunea de care are nevoie. De asemenea, ei nu dovedesc interes pentru copil, nu consacra timp copilului, acesta fiind neglijat, lasat fara sprijin. Iar uneori criticat, dezaprobat, pedepsit, ironizat, tinut la distanta, devalorizat.
Existenta copilului este resimtita de parinte ca o povara, ca o prezenta incomoda si plictisitoare fiind in acelasi timp frustranta, copilul neoferindu-i satisfactii sau sentimentul de implinire si valorizare.
In cazul respingerii copilului, parintele incearca, inconstient, devalorizarea copilului pentru a-si putea justifica prezenta sentimentelor negative. Aceasta devalorizare se manifesta prin critica deschisa, agresivitate sau neglijenta, ea putandu-se insa exprima si prin forme confuze, deviate, ca supraprotectia compensatorie, in functie de modelul dupa care parintele isi manifesta inclinatiile temperamentale: dominatie agresiva sau pasivitate. Pentru ca, asa cum spune P. Osterrieth,
Respingerea si supraprotectia sunt moduri diferite de exprimare ale aceleiasi atitudini interioare: neacceptarea realitatii infantile, neacceptarea copilului.
CAUZELE RESPINGERII
O prima cauza ar putea fi reprezentata, ca si in cazul supraprotectiei, de personalitatea parintilor si propriul trecut educational. S-a constatat ca, desi mamele rejective par a fi fost, in majoritatea lor, copii respinsi, exista si parinti rejectivi care s-au bucurat de o dragoste excesiva si la care sentimentul de responsabilitate nu a fost educat.
O alta cauza este reprezentata de perceperea copilului ca pe o povara insurmontabila, prezenta lui ingradind libertatea parintilor sau posibilitatile lor economice, impiedicand parintii sa-si realizeze aspiratiile profesionale sau mondene.
O a treia cauza este reprezentata de conflictele in care copilul apare raspunzator de situatia. In unele cazuri tatal manifesta sentimente ostile fata de copilul care ii "rapeste\`\` sotia, in altele, mama vede in copil sotul pe care il detesta.
In cazul unui comportament rejectiv al parintilor care, de obicei, nu sunt constienti de aceste sentimente, cel care are de suferit consecintele - in cea mai mare parte ireversibile - este copilul.
La astfel de copii apare lipsa de autovalorizare si de incredere in sine, manifestari de pasivitate si chiar apatie provocate de sentimentul de incapacitate si inferioritate. Modelul parintelui format pe ideea de respingere si ostilitate blocheaza dorinta copilului de a deveni adult, tendinta de a se identifica cu adultul si de a adopta valorile sale morale si sociale.
Se descopera, de asemenea, la copii rejectati devieri de comportament ca agresivitatea, revolta, ostilitatea, minciuna, inclinatia spre vagabondaj si furt.
O cercetare intreprinsa de P. Osterrieth si de colaboratori sai a dus la evidentierea urmatoarelor particularitati care apartin copiilor respinsi:
- Sunt brutali si pusi pe cearta;
- Se joaca singuri;
- Sunt respinsi de colegi;
- Nu sunt tovarasi buni de joaca, pierderea ii irita;
- Sunt neglijenti.
Cu privire la acesti copii, examenele psihologice au constatat ca:
- Se cramponeaza de adult si cauta simpatia acestuia;
- Sunt sovaitori;
- Prezinta defecte de pronuntie;
- Vad viitorul sub forme vagi si nedefinite;
- Manifesta sentimente de frustrare;
- Considera ca mediul familiar nu este primitor;
- Autoritatea parinteasca li se pare dura si ostila.
Prezenta riscurilor celor doua tipuri de atitudini ale parintilor fata de copii, aceea de respingere si cea de supraprotectie, ofera posibilitatea de a mentiona inca o data functia reglatoare pe care o indeplineste familia si consecintele grave care apar in dezvoltarea copilului in conditiile unor atitudini neadecvate.
O alta categorie de atitudini manifestate de parinti in relatia cu copiii este cea reprezentata de severitatea excesiva si de indiferenta.
SEVERITATE EXCESIVA la care recurg unii parinti in mod frecvent in raporturile cu copii, are drept consecinta cresterea unor copii fie apatici, indiferenti, lipsiti de initiativa, fie impulsivi, recalcitranti, revoltati. Acesti parinti, prin aplicarea unor aspre pedepse si masuri de interdictie dure in fata conduitelor gresite ale copilului, se afla, de fapt, in fata esecului propriei lor autoritati.
La baza acestui model parental de manifestare a autoritatii stau doua categorii de parinti:
1 ) Cei care au optat inca de la inceput pentru asemenea atitudini de severitate excesiva in raporturile lor cu copii, nedorind sau fiind incapabili de a recurge si la atitudini care exprima intelegere, rabdare, precum si capacitatea de adaptare la situatiile conflictuale aparute in familie.
2 ) Parintii care, desi au recurs la atitudini ce exprima intelegere si rabdare, au esuat in folosirea lor, dovedind inconsecventa si slabiciune, drept pentru care apeleaza in ultima instanta la severitatea excesiva ca la o cale de influentare educativa.
Severitatea excesiva se soldeaza, de cele mai multe ori, cu masuri disciplinare drastice, ajungandu-se pana la maltratare, act iresponsabil si cu urmari dezastruoase pentru personalitatea in devenire a copilului.
Parintii indiferenti sunt cei care nu constientizeaza indeajuns de bine faptul ca esential in raporturile cu copii este stabilirea unei relatii puternice, cu o profunda incarcatura emotionala bazata pe intelegere si empatie, dar si pastrarea, in acelasi timp, a unei oarecare distanta.
O consecinta a indiferentei o reprezinta instrainarea propriilor copii, acestia cautand in alta parte satisfactii si implinirii. In acest sens, pentru evitarea situatiilor limita ce implica masuri disciplinare drastice, inclusiv maltratare, important este ca parintii sa fie in stransa legatura cu dezvoltarea psihica actuala a copiilor lor, sa traiasca alaturi de ei.
Sintetizand aceste consideratii, putem spune ca, in unele familii, nereusita functionarii la un nivel optim a "dialogului cu copii\" este rezultatul necunoasterii si nerespectarii de catre parinti a unor cerinte psihologice fundamentale:
- Needucarea copilului intr-un climat de afectiune, climat care are menirea de a-i forma sentimentul de incredere in sine si spiritul de colaborare cu cei din jur;
- Neconcordanta intre atitudinile manifestate de ambii parinti fata de copil;
- O insuficienta cunoastere a psihologiei varstelor.
Atitudinile parintilor au consecinte deosebit de grave asupra copilului, iar adaptarea sociala a individului este pe masura acceptarii familiale pe care acesta a cunoscut-o. Parintii trebuie sa inteleaga importanta capitala a situatiilor traite de copil in mediul familial si a tonalitatii afective in determinarea coordonatelor personalitatii copilului si in influentarea modului in care se va desfasura existenta acestuia