Exista cateva intrebari fundamentale in ceea ce priveste viata psihologica a individului si a cuplului: Cum sa fim uniti, continuand sa fim doua entitati separate ? Cum sa fim doi fara a inceta sa fim uniti? Cum sa ne bucuram de intimitatea in doi, fara a ne sufoca reciproc si fara a da senzatia celuilat ca il privam de libertate? De la inceputul vietii, identitatea noastra are o dubla tendinta - sa ne apropiem de ceilalti pentru a gasi iubirea si a ne bucura de binecuvantarea atasamentului, si sa ne indepartam de ei pentru a ne manifesta diferenta. In tendinta de apropiere cautam confirmarea ca totul e bine si ne apartine, in tendinta de indepartare, incercam sa ne gasim individualitatea. Felul in care integram aceasta dubla tendinta nu e strain de ceea ce se va petrece mai apoi in viata noastra de cuplu. Ea este chiar determinata, caci totul se desfasoara intre acesti doi poli de fuziune si separare. La inceputul vietii totul e unul pentru copil, el traind in simbioza cu ceea ce il inconjoara, asa cum traia si in pantecul mamei. Nasterea este primul soc ce vine sa-i stimuleze constiinta individuala in marele tot. Si inca cateva luni, copilul va continua sa traiasca senzatia ca e una cu tot ce-l inconjoara, fara a avea sentimentul de separare. Pe mama o percepe ca pe el insusi, sau se percepe pe sine ca o prelungire a sanului matern, in acest moment totul este perfect pentru el si se simte profund securizat. Odata cu micile frustrari repetate, precum intarzierea biberonului, senzatia de ud a scutecului, sau lipsa de raspuns la plansetele sale, copilul va deveni din ce in ce mai constient de individualitatea lui separata de a celorlalti. Frustrarea releveaza constiinta de sine si stimuleaza dezvoltarea. Pe masura ce copilul creste, eul copilului se cristalizeaza, constiinta de sine i se stabilizeaza dezvoltandu-se continuu. Copilul devine constient de el insusi. Si totusi, fara ceilalti, adica fara dragostea parintilor, eul copilului nu se dezvolta, ramanand bolcat intr-o etapa incipienta. De-a lungul intregii vieti, copilul are nevoie de parinti pentru a se recunoaste, forma, dezvolta, pentru a se identifica si diferentia, pentru a-si contura o imagine clara si reconfortanta despre sine. Intr-o familie de tineri fara experienta, venirea copilului fara sa fi fost programat poate lasa urme asupra cresterii si dezvoltarii acestuia, caci parintii si daca ar fi foarte bine intentionati, tot nu se vor putea ocupa de copil dupa asteptarile si nevoile acestuia, caci pe de o parte lipsa lor de experienta isi spune cuvantul, pe de alta parte, trebuie luat in considerare si faptul ca micutul vine si le strica parintilor linistea si confortul, chiar daca le umple casa de bucurie si veselie. In acest moment survine toata mostenirea noastra parentala (modul parintesc, adica felul in care am fost tratati noi la randul nostru de catre proprii parinti ) . Altfel va fi primit, asteptat si tratat un copil pe care parintii il asteapta dupa o perioada de timp in care s-au cunoscut bine, perioada de acomodare unul cu celalalt, dupa ce s-au realizat oarecum in plan profesional si material si dupa ce au dobandit experienta in ceea ce priveste viata, si stiu la ce sa se astepte atunci cand vine copilul. Totusi, desi momentul in care vine copilul este important, nu acesta este hotarator in stabilirea relatiilor cu copilul. Ceea ce conteaza in relatia parintilor cu copilul este atitudinea acestora fata de copil, atitudine pe care au mostenit-o si preluat-o de la proprii parinti si pe care si-au mai putut-o, daca au avut ocazia, schimba, doar in situatii deosebite, cum ar fi psihoterapia, religia sau anumite evenimente cu puternic impact asupra plnului psihic si emotional al persoanelor. Astfel, o familie in care ambii parinti au fost bine ingrijiti, bine tratati, crescuti cu iubire, cu rabdare si afectiune, va fi o familie care tot astfel va trata si copilul. Daca insa, unul dintre parinti nu a simtit suficienta caldura parinteasca, nu a primit suficienta dragoste si atentie pozitiva, care sa il faca sa se simte in siguranta si sa se poata dezvolta armonios din punct de vedere psihic si emotional, daca a suferit atat de mult incat a fost marcat negativ de propria lui copilarie, chiar daca el nu-si mai aminteste acest lucru acum, acesta va avea o relatie alterata cu copilul, il va critica, va avea falsa parere ca acesta nu este suficient de bun, de cuminte, de ascultator, de inteligent etc si lista nemultumirilor fata de propriul copil poate fi nesfarsita, producand o frustrare continua de fond care se rasfrange asupra copilului facandu-l sa se simta inconfortabil in propriul camin. Aceeasi problema, dar de dimensiuni si mai pari poate aparea cand ambii parinti au fost afectati de lipsa de timp a parintilor, atat de des intalnita in vremurile pe care noi le traim acum, parintii find prinsi intre multe responsabilitati si activitati, de cele mai multe ori nu sunt constienti ca prin lipsa lor din viata copiilor, provoaca acestora carente afective si nesiguranta in ce priveste imaginea de sine. Parintii se confrunta adesea cu situatia in care au impresia falsa, ca in familia lor de origine totul a fost perfect si le vine foarte greu sa inteleaga ca, probleme cu care se confrunta astazi in relatia cu proprii lor copii se datoreaza carentelor afective pe care le-au trait ei insisi cand erau copii. In relatia parinti - copii, are loc un transfer a tot ceea ce a ramas nerezolvat, nevindecat, nerecunoscut, neacceptat in planul psihic al parintilor. De aceea schimbarea intr-o situatie tensionata parinti - copii, nu poate, niciodata, sa vina de la copii, desi multi parinti considera ca acestia sunt cei care trebuie sa isi schimbe atitudinea si comportamentul pentru ca problema sa nu mai existe. Exista persoane care nu se elibereaza niciodata de sub tutela familiei sau de imaginea lor profesionala, simtindu-se icompleti in absenta acestora. Eliberarea de complexele parentale pare una dintre sarcinile cele mai dificile ale procesului de individuatie. Aceste complexe ii impietica adesea pe oameni sa-si afirme individualitatea profunda. Complexele sunt o interiorizare a dinamicilor pe care le-am trait in copilarie cu cei din jurul nostru. Ele se formeaza de obicei in raport cu evenimente avand incarcatura emotionala puternica. Devin adevarate voci interioare care ne imping inconstient, sa repetam aceleasi scheme de baza, si pot sa ne inchida uneori in modele de comportament negative. Complexele nu sunt negative in sine, cum se subintelege din limbajul comun, ele sunt caramizile psihismului nostru, constituit din totalitatea reactiilor noastre mentale si sentimentale. Complexele parentale se numara printre cele mai puternice complexe ale psihismului nostru. Ele au tonalitatea lor afectiva speciala, dupa cum experienta pe care am avut-o cu tatal sau cu mama a fost buna, acceptabila sau nesatisfacatoare. Reprezinta un fel de rezumat al relatiei noastre cu parintii. Complexele sunt lucruri vii, in continua miscare, care macina continuu undeva in cutumele noastre psihice, ele pot fi canalizate, ajustate, modificate, pentru a ajuta o persoana sa devina ceea ce simte ca poate deveni. Complexul matern nu o priveste doar pe mama, ci rezuma intreaga noastra experienta legata de figurile materne. Complexul patern sintetizeaza intreaga experienta pe care am avut-o cu figuri paterne, adica toti acei barbati din anturajul nostru care ne-au crescut, supravegheat, si si-au pus amprenta pe formarea noastra. La fel ca toate complexele, cele parentale pot fi pozitive sau negative. Cele pozitive sprijina dezvoltarea individului si ii dau increderea necesara de a pasi cu incredere in viata. Deoarece permit o dezvoltare generala armonioasa, nu vor face niciodata obiectul unor psihoterapii. Iar daca o persoana a trait in copilarie experiente negative cu figurile parentale, aceasta situatie se poate remedia daca ea are sansa de a intra in contact cu figuri parentale pozitive. Complexele nu sunt lucruri moarte, sunt lucruri vii si active, care ne "populeaza" psihicul, acest fapt permite evolutia personala. Relatia constienta cu ele face sa-si piarda derutanta autonomie. Noi proiectam in ceilalti parti din noi insine. Complexele sunt in general inconstiente si raman asa pentru ca noi le proiectam in afara noastra. Proiectia functioneaza ca un mecanism de aparare pentru ca noi exteriorizam, ne debarasam de acele comportamente ale umbrei, adesea refulate, atribuindu-le altor persoane. Asa se ajunge intr-o casnicie ca sotul sa-i atribuie sotiei tocmai complexele care-l apasa pe el, iar sotia sa-i atribuie sotului acele slabiciuni si temeri ale ei. Cu alte cuvinte, il acuzam pe partener pentru propriile noastre complexe, ce pur si simplu ne raman necunoscute, inconstiente, adesea. Iritarea intr-un cuplu este in general semnul ca o parte a noastra a fost proiectata asupra alcuiva. Asa se explica de ce intodeauna ceilalti sunt vinovati si au toate defectele posibile. Acest mecanism functioneaza intens in viata de cuplu, mai ales ca e stimulat din plin de frictiunile de zi cu zi. Dar totodata cuplul poate deveni locul privilegiat al unui travaliu de autocunoastere, din momentul in care admitem ca tot ce ne irita la celalalt este o parte necunoscuta din noi insine. Asa numita retragere a proiectiilor ne permite sa devenim mai buni parteneri si parinti mai buni, pentru ca daca astazi proiectam ceva necunoscut din noi insine, maine vom face acelasi lucru cu proprii nostri copii. Procesul de individuatie si de dezvoltare cere astfel un permanent efort de constientizare a fortelor active din inconstient. Cu cat invatam sa ne acceptam pe noi insine asa cum suntem si sa ne impacam cu partea intunecata a fiintei noastre, cu atat vom fi mai toleranti cu ceilalti, acceptandu-i asa cum sunt si bucurandu-ne de ceea ce au bun si frumos, pentru ca ceea ce traim in relatie cu noi insine va afecta in mod decisiv si modul in care ne raportam la lume, la partener si la proprii nostri copii. Deci pentru a trai o viata de calitate, pentru a fi fericiti, trebuie ca aceasta fericire sa ne-o asumam ! Sa ii dam voie sa ne conduca la o relatie de armonie cu noi insine si apoi cu Universul in care traim.