Reveria este o experienta care poate lua multe forme de a lungul existentei noastre si in legatura cu preocuparile de zi cu zi. Reveriile se refera la oameni, oameni care lucreaza, care gandesc diverse lucruri, care se indragostesc, care atipesc. Ele sunt despre diferite obiceiuri, despre obisnuinte, despre ciudateniile lumii, intruchipeaza propriile noastre ruminatii, visari, fantezii, senzatii corporale, perceptii efemere, ganduri care ne trec prin minte, etc.

Reveria esta vazuta in psihanaliza ca fiind un produs simultan personal si intersubiectiv. Ca si in cazul altor experiente emotionale pe care le incearca, analistul nu vorbeste pacientului, de cele mai multe ori, direct din interiorul experientei sale ci din interiorul a ceea ce gandeste si simte. De fapt gandurile si senzatiile ce constituie o reverie sunt foarte rar impartasite. A le mentine in constient inseamna a incalca intr un fel intimitaea pe care ne bazam in mod inconstient si care are rolul de bariera ce separa inauntrul de afara sau personalul de ceea ce facem public. Asa incat, in eforul nostru de a face uz analitic de reverie eu, ca subiect nesupus analizei, devine eu ca obiect analizat.
Paradoxal, oricat de personala i s -ar parea analistului propria sa reverie, este o capcana sa o privim ca fiind creatie a lui personala din moment ce reveria este in acelasi timp o constructie inconstienta, asimetrica, intersubiectiva (Ogden numeste aceasta constructie al trei-lea analitic intersubiectiv ) . Parafrazandu-l pe Winnicott, nu exista analizand separat de analist. In acelasi timp, analistul si analizandul sunt indivizi separati, fiecare cu mintea, corpul si istoria sa.
Reveriile analistului sunt mai greu de analizat decat visele oricaruia dintre cei doi pentru ca reveriile sunt greu de incadrat in starea de veghe sau in cea de somn. Incercarea de a interpreta imediat reveriile analistului duce de cele mai multe ori la o imterpretare superficiala in care continutul manifest este considerat a fi intersanjabil cu cel latent. Aceasta stare de `a fi in voia sortii` nu poate fi urgentata, grabita, spre a obtine un rezultat imediat. Analistul trebuie sa poata sa incheie sedinta avand senzatia ca analiza este in pauza si sa permita ideea de continuare, mai mult de alunecare catre ceva decat de a ajunge undeva. Simbolizarea fortata este aproape mereu recunoscuta dupa caracterul ei intelectualizat. Deci nu ne grabim sa interpretam reveriile. Insa nici nu trebuie tratate ca `lucruri ce tin de analist` rezultate, de exemplu, din propriile lui conflicte nerezolvate. Pentru ca un eveniment important in viata analistului (cum ar fi boala copilului ) poate lua forme diferite la contactul cu fiecare pacient in parte. Impreuna cu un pacient terapeutul poate experimenta senzatii de neajutorare legat de incapacitatea de a alina durerea copilului, impreuna cu alt pacient poate resimti invidie legata de prietenii ai caror copii sunt sanatosi, etc.
Ogden spune ca dezechilibrul emotional generat de reverie este unul din cele mai importante elemente de care dispune analistul pentru a-si da seama ce se intampla la nivel inconstient in relatia analitica. Reveria este un important compas emotional pe care ne putem baza pentru a ne pozitiona in relatia terapeutica. Paradoxal, tumultul emotional asociat reveriei denota, in primul rand daca nu pe de-a intregul, ideea in care persoana din fotoliu nu este deloc analist in acel moment. Si ma refer la esecul lui in acele momente in a fi receptiv, intelegator, atent, etc, parand a fi absorbit de propriile probleme - preocupari excesive narcisice, imaturitate, oboseala, conflicte nerezolvate, etc. De aceea este destul de dificil sa ne pozitionam vis-a-vis de reverii in analiza, ele fiind de multe ori atat de aproape de noi, de ale noastre, incat, cum spune Frost, sunt prea prezente pentru a ni le imagina.