Experientele noastre timpurii sunt importante pentru ca ele modeleaza gandirea si felul in care simtim si ne raportam unii la altii. Psihoterapia psihanalitica nu studiaza numai sfera constientei ci si inconstientul si procesele care au loc in mintea noastra si se exprima in reatiile noastre.Fiecare la un moment dat in viata ne putem simti coplesiti si putem avea nevoie de ajutor pentru a ne depasi problemele. Psihoterapia inseamna colaborare si incredere intre client si terapeutul sau, inseamna confidentialitate si presupune un mediu suportiv in care clientul sa se simta inteles si ajutat. Datorita terapiei putem duce o viata mai sanatoasa, ne putem simti mai liberi, mai fericiti.

Cum lucram?
Interviul preliminar - intalnirea

In psihoterapia psihanalitica primele 2-3 sedinte fac parte din interviul preliminar in cadrul caruia terapeutul si clientul sau au prilejul sa se cunoasca. Terapeutul urmareste in ce masura cel din fata lui este potrivit pentru o psihoterapie- daca este motivat, daca are capacitate de introspectie. Clientul la randul lui isi poate da seama daca se simte confortabil in prezenta terapeutului si in cadrul in care se lucreaza.Toate acestea preced formarea unei aliante terapeutice fara de care o terapie nu se poate sustine.

Cadrul analitic - ce se intampla in terapie?

Cadrul analitic este mediul in care terapeutul si clientul se intalnesc. Cand spun mediu ma refer la totalitatea aranjamentelor (ca si spatiu ) si a regulilor pe care cei doi trebuie sa le respecte pentru ca terapia sa fie un succes. Cadrul terapeutic pe de o parte limiteaza in sens de spatiu si timp insa permite verbalizarea oricaror idei si sentimente creand astfel un mediu sigur si stabil in care clientul sa se dezvolte. Evident acest cadru insumeaza unele reguli :
1. Durata sedintei este de 45 de minute fara a putea fi prelungita in caz de intarziere.
2. Frecventa este de 1-3 sedinte pe saptamana.
3. Confidentialitatea continutului sedintelor este asigurata prin codul etic al psihoterapeutului. Nimic din continutul terapiei nu poate fi comunicat fara acordul clientului.
4. Plata sedintelor si modalitatile de plata sunt comunicate de la inceput.
5. Deciziile importante sunt in prealabil discutate in cadrul sedintelor.
6. In toate cazurile este indicata restrangerea la maximum a relatiilor personale din afara relatiei terapeutice.
O alta nelamurire vis-à-vis de cadrul terapeutic pe care o putem avea este in legatura cu frecventa sedintelor. De ce sa venim de doua- trei ori pe saptamana la terapie? Nu este suficient o data? Este evident ca apropierea de terapeut si mai ales de propriile continutiri psihice este un lucru nou si ne sperie in general, fiind inclinati sa micsoram frecventa sedintelor in incercarea de a detine controlul. Se pare ca fiecare dintre noi simtim ca o frecventa mai mare a sedintelor sustinuta pe un timp mai indelungat favorizeaza regresia, adica intoarcerea in timp la varste mai fragede si la amintirea situatiilor dureroase, lucruri destul de dificil de suportat. Cu cat individul este insa mai stabil si are o personalitate mai bine conturata poate sustine o frecventa mai mare a sedintelor. Concluzia este ca atunci cand recomandam o frecventa mai mare sau mai mica a sedintelor de psihoterapie trebuie sa luam in calcul intotdeauna confortul psihic al clientului.

La finalul terapiei

Daca vorbim de finalul unei terapii vorbim de finalul unei relatii - relatia terapeutica. In acest sens ne putem gandi la doua variante. Prima ar fi cea in care terapia este intrerupta inainte de vreme din diverse motive- clientul si/sau terapeutul decid ca nu pot lucra impreuna. A doua varianta este cea in care terapia ajunge intr-un punct in care clientul, de comun acord sau nu cu terapeutul, considera ca poate functiona autonom sau ca obiectivele terapiei au fost atinse. Daca la inceput terapeutul trebuie sa isi modeleze interventiile dupa comportamentul unei mame bune, pentru a oferi un mediu suportiv si cald, pe parcursul terapiei clientul devine din ce in ce mai increzator in propriile forte, la final reusind sa se sustina singur, suportul terapeutului nemaifiind necesar. Cu toate acestea renuntarea la o relatie buna este totusi dificila, chiar daca nu mai este necesara, clientul putand experimenta sentimente de pierdere sau de doliu la finalul terapiei, insa, desi relatia cu terapeutul se va pierde, interactiunea cu acesta va fi internalizata ca model de relatie. Pe de alta parte este evident ca si pentru terapeut fiecare relatie are o insemnatate aparte, insa avand exercitiul separarii, terapeutul traverseaza diferit aceasta perioada. In concluzie, desi perspectivele clientului si ale terapeutului difera, nici unul nici celalat nu pot incheia aceasta relatie fara a-i analiza fiecare inseamnatatea .