E periculos sa iubesti! Iubirea e ca un drog. La inceput ai senzatia de euforie, de abandon total. Apoi, adoua zi vrei mai mult, inca nu e un viciu, dar iti place enzatia si iti inchipui ca o poti tine sub control. Te gandesti la persoana iubita vreme de doua minute si uiti de ea vreme de trei ore. In scurt timp insa, te obisnuiesti cu acea persoana si incepi sa fii complet dependent de ea. Acum te gandesti la ea trei ore si o uiti doua minute. Daca ea nu e langa tine incerci aceeasi senazatie ca si drogatii cand nu isi obtin drogul. In acel moment, asa cum drogatii fura si se injosesc ca sa faca rost de ceea ce le trebuie, si tu esti dispus sa faci orice pentru dragoste! - Paulo Coelho.
Daca in acest fel ajungi sclavul iubirii cred ca exista, la polul opus, si cealalta versiune care te indeparteaza de iubire . De acord, intotdeauna la inceput dragostea este un parfum, o melodie in surdina, o privire pe furis, o atingere care te cutremura pana in strafundul sufletului si care iti da senzatia ca o sa dureze vesnic. In scurt timp insa te obisniuesti cu persoana respectiva si daca pana de curand era prezenta mereu in gandurile tale acum te gandesti la ea mai rar si incepi sa nu mai dai atentie nici privirilor, nici parfumului si nici atingerilor. Daca ea nu este langa tine nu-ti mai este dor, nu mai esti nerabdator sa ajungi acasa, si nici sa ii auzi vocea la telefon. In acel moment nu mai esti dispus sa faci orice pentru dragoste, de fapt nu mai esti dispus sa faci nimic.
Cred ca cele doua variante de mai sus caracterizeza foarte bine tipul de iubire pe care il alegem . De fapt cred ca nu este bine spus `il alegem` pentru ca nu facem acest lucru constient. Lucrurile pare ca se impun de la sine si ne trezim efectiv in ele nestiind de unde au venit, cand s-au instalat si ce putem face sa schimbam situatia. Spun ca ne trezim in ele pentru ca asa pare- la un moment dat partenerul te intreaba: `auzi, tu ma mai iubesti?` si ramai mirat degeaba pentru ca iti dai sema ca nu i-ai mai spus-o sau nu i-ai mai aratat-o demult. Preocupati cu jobul, cu copii, cu diverse probleme nu realizam lucruri evidente. Ea pleaca dimineata cu masina ei iar el cu masina lui si se mai intalnesc seara cand sunt prea obositi chiar si sa se mai priveasca, ea iese din ce in ce mai des doar cu fetele si el doar cu baietii si acest lucru incepe sa le faca placere. Tocmai se instaleaza singuratatea in doi. Aceste lucruri se intampla daca ambii parteneri uita de iubire si fiecare merge in sens opus celuilalt. Unele cupluri invata sa traiasca in acest fel, altele gasindu-si aici finalul.
Ce se intampla insa cand ambii parteneri fac parte din prima categorie : sunt tot timpul impreuna, au aceleasi preocupari, si nu mai exista nimic in lume decat relatia lor. Poate fi destul de placut ca celalalt sa te vada numai pe tine, sa fii mereu in gandurile lui si toate actiunile lui sa fie indreptate catre tine. Acest tip de relatie simbiotica ofera un fel de siguranta celor doi - siguranta ca nu se interpune nimic intre ei, ca relatia lor este durabila si stransa, insa, la o privire mai atenta poate ca tocmai nesiguranta face ca relatia sa fie atat de stransa. Aproape ca se tin tot timpul in brate din teama permanenta ca celalalt sa nu plece/dispara. Presupun insa, ca atata timp cat cei doi se simt bine intr-o astfel de intelegere sau nu ii `deranjeaza` vreo psihoterapie si acest tip de relatie poate dura. Se poate insa si incheia in momentul in care unul dintre parteneri doreste sa se desprinda iar celalalt nu, si nu gasesc o solutie.
Insa care este situatia cand unul dintre parteneri este dependent de iubire iar celalalt se simte sufocat si doreste spatiu? Atunci cred ca relatia devine o adevarata lupta de `care pe care` fiecare dorind sa isi apere cu inversunare -unul spatiul iar celalalt iubirea, si doar un compromis ii poate salva ca si cuplu. In acele momente cred ca fiecare trebuie sa inteleaga ca a face voia celuilalt poate fi solutia. Daca am ajuns in stadiul in care nu sunt instare sa traiesc fara tine nici doua minute cu siguranta este momentul sa incerc s-o fac. Si invers, daca am ajuns sa prefer sa fac aproape totul singur (desi te iubesc inca ) poate ar trebui ca urmatorul lucru sa-l facem impreuna. Este foarte usor a aluneca pe panta nepasarii cu gandul ca celalalt este oricum acolo mereu. S-ar putea, la o privire mai atenta, sa nu mai fie. Si este pacat sa traim cu regrete cand putem repara la momentul potrivit. Evident este greu de acceptat si de insusit greseala, este si mai greu de cautat solutia si de-a dreptul dificil de pus in practica insa doar asa putem crea si mentine o relatie in care ambii parteneri sa se simta fericiti. Poate ar trebui sa avem mereu in minte cuvintele lui Balzac care spunea ca ` a iubi este prima dintre toate fericirile, a fi iubit vine abia dupa ea` .Trebuie sa iubim fara a mai avea asteptari, pentru ca a iubi pur si simplu, ne face fericiti. Numai in acest fel si abia dupa aceea vom fi iubiti.