Sa fim alaturi de cineva nu este intotdeauna usor. Atunci cand lucrurile merg bine este naturala dorinta de a sta langa celalalt. Insa ce ne facem atunci cand, dintr-un motiv sau altul, lucrurile nu stau asa cum credeam noi si ceva in cuplu nu mai functioneaza ?La un moment dat observam ca celalalt a deraiat cumva de la locul lui si brusc ne trezim in mijlocul unui vartej care pare ca ne destabilizeaza de tot: unde am gresit eu? Unde a gresit el/ea? Cum de s-a intamplat asta? ...si tot asa pana la limita disperarii. In acest punct de obicei ne pierdem, nu putm iesi de aici, nu mai putem gandi solutii, nu mai putem accesa sentimentele care ne animau odata...Ne afundam in durere si in autocompatimire si pierdem din vedere lucrul esential - cel de a incerca sa reparam, sa ascultam, sa simtim si sa vedem nevoia celuilalt. Pentru asta insa trebuie sa uitam cumva de noi insine, de durerea noastra, de dorintele noastre si sa ii facem loc celuilalt. Sa-I permitem sa traiasca prin noi cand nu se mai simte pe el. Sa-l lasam sa dea si sa ia atunci cand are nevoie. Sa nu interzicem, sa nu judecam sa acordam libertate. Sa-i permitem sa nutreasca, sa doreasca si sa exploreze insa sa fim acolo pentru a-l prinde daca se dezechilibreaza. Insa cum putem face toate aceste lucruri? Cred ca trebuie sa ne repliem, sa ne intoarcem in noi si sa cautam timpul si spatiul care ne-au fost puse la dispozitie de catre cineva (mama, sot, terapeut ) in momentele in care am avut si noi nevoie, in momentele in care am suferit. Acel spatiu, odata achizitionat, continua sa existe in noi si ramane la latitudinea noastra daca il punem sau nu la dispozitia celuilalt care are acum nevoie, indiferent de motivul nevoii lui. Doar asa cred eu ca se vindeca ranile si putem creste. Impreuna.