Psihoterapia Pozitivă este recunoscută la nivel mondial de Consiliul Mondial de Psihoterapie, cât şi de Asociaţia Europeană de Psihoterapie ca metodă de terapie. A fost dezvoltată de Prof. Nossrat Peseschkian şi colaboratorii săi începând cu anul 1968 şi a fost introdusă în mai mult de 70 de ţări până acum. Sediul central se află în Wiesbaden, Germania.

PP se bazează pe o psihologie transculturală, fiind orientată pe resurse şi centrată pe conflicte. Această metodă aparţine pe de o parte curentului psihodinamic şi pe de altă parte celui umanist. Metoda, cât şi fondatorul ei au primit numeroase recunoaşteri internaţionale, Nosrat Peseschkian fiind nominalizat pentru Premiul Nobel în anul 2009.

Capacităţile actuale
Căutând soluţii la problemele apărute în întâlniri transculturale şi dorind să îmbunătăţească metodele psihoterapeutice, Nossrat Peseschian s-a concentrat pe găsirea de răspunsuri la următoarele două întrebări: Ce au toţi oamenii în comun? Şi cum sunt ei diferiţi?
După o analiză transculturală a rezultat formularea unui set de aşa-numite capacităţi actuale, o grilă prin care conceptele, normele, valorile, patternurile comportamentale, motivele şi punctele de vedere care sunt valide într-o anumită cultură, şi deci influente în socializarea individului, pot fi abordate.
Inventarul capacităţilor actuale reprezintă un instrument de examinare sistematică a conţinutului educaţional şi de formare a unui individ, cât şi identificarea conflictelor interioare şi interrelaţionale. Conţinutul ariilor în care se manifestă conflictul poate fi astfel abordat şi revitalizat atrăgând după sine o schimbare a perspectivei personale, care constituie baza începerii lucrului terapeutic.
Ca urmare a cercetărilor făcute folosind acest instrument, pentru a asigura calitatea serviciilor de psihoterapie, Dr. Peseschkian a fost premiat cu "Richard Merten Prize" în 1997 (cel mai prestigios premiu al Germaniei pentru asigurarea calităţii în domeniul medical ) .

Modelul balanţei
Atunci când avem o problemă, când suntem trişti, împovăraţi sau neînţeleşi, când trăim în tensiune constantă sau nu vedem niciun sens al vieţii, ne putem exprima aceste dificultăţi prin intermediul uneia dintre cele patru domenii ale vieţii; corp/simţuri, profesie/activitate, contact/relaţii, sens/fantezie şi acestea devin şi modalităţi de rezolvare a conflictelor, respectiv prin: evadare în boală, evadare în muncă, evadare în contacte, evadare în fantezie.

Exemplu: Într-o situaţie de viaţă stresantă, de exemplu la apariţia primului copil în cuplul tinerilor căsătoriţi, tatăl (ca metodă de rezolvare a noii situaţii pe care nu ştie cum să o gestioneze şi a conflictelor interioare sau exterioare asociate ) evadează în muncă (petrece mai mult timp la locul de muncă, considerând că există probleme urgente şi un stres adiţional de la o vreme încoace ), mama reacţionează prin retragere şi evadare în fantezie (renunţă la contacte şi se retrage folosind execesiv internetul - reţele de socializare, jocuri, etc. ) . Iar copilul, pentru că vine pe lume competent din puct de vedere emoţional şi simte frustrările părinţilor care au efecte şi asupra capacităţii lor de a avea grijă de el, trage semnale de alarmă prin corp - somatizare (fie mănâncă excesiv de mult, fie vomită ceea ce mănăncă. Acesta nu ştie încă să vorbească şi să numească problemele sau frustrările pe care le resimte, dar este capabil totuşi să le arate părinţilor că tensiunea dintre ei (fie că se manifestă prin conflict deschis, prin prin tensiune muşamalizată ) îl afectează.

Metodologia psihoterapiei pozitive porneşte de la credinţa că dificultăţile personale dintr-un anumit moment sunt strâns asociate cu însăşi soluţia la conflictul din acel moment. Soluţia conflictului duce la descoperirea capacităţilor implicate, la înţelegera modului în care sunt implicate şi la găsirea motivului pentru care echilibrul a fost pierdut. Această abordare oferă posibilitatea persoanei să descopere un nou echilibru dinamic, să restabilească balanţa celor patru arii şi să progreseze spre dezvoltarea unei contiinţe identitare mai profunde şi spre maturitate emoţională şi relaţională.

Cele nouă teze ale psihoterapiei pozitive:
1. Principul auto-ajutorării: Tulburările şi conflictele noastre nu sunt singurele date, noi avem în interiorul nostru şi capacitatea de a rezolva aceste conflicte. Unul dintre scopurile terapiei este inocularea speranţei şi dezvoltarea responsabilităţii faţă de sine, astfel încât "pacientul" să devină propriul lui terapeut.
2. Teoria micro-traumelor: Această abordare se concentrează pe dinamica conflictului, cât şi pe conţinutul conflictelor traduse în capacităţi primare şi capacităţi secundare. Astfel a fost creat un inventar al acestor capacităţi pentru decelarea şi conceptualizarea conţinuturilor conflictelor. Acesta poate fi aplicat atât pentru a înţelege dezechilibrele interioare, personale, cât şi pentru a înţelege interacţiunile familiale şi sociale.
3. Aspectul transcultural: Această perspectivă este folosită pentru a analiza persoana ca membru al grupului şi ca individ. Fiecare persoană se situează intr-un anumit context socio-cultural şi toate interacţiunile sale de-a lungul vieţii contribuie la formarea sa ca persoană unică.
4. Unicitatea personală: Terapia urmăreşte unicitatea fiecărei persoană şi se adaptează acesteia.
Poveştile, simbolurile şi înţelepciunea populară sunt aplicate în situaţii terapeutice specifice, pentru a facilita folosirea imaginaţiei şi a creativităţii persoanei în procesul de insight personal.
5. Terapie familială pozitivă: este un construct de idei terapeutice care se referă la faptul că individul este tratat ca făcând parte dintr-o familie şi dintr-un mediu social, iar individul este încurajat să folosească uneltele achiziţionate în terapie pentru a-şi modela mediul în care trăieşte.
6. Terminologia psihoterapiei pozitive a fost dezvoltată pentru a putea fi înţeleasă de oricine, indiferent de clasă socială sau nivel de educaţie.
7. PP oferă un concept de bază pentru tratarea tuturor tipurilor de boli şi conflicte.
8. Aspectul meta-teoretic: PP oferă un concept comprehensiv în cadrul căruia diverse metode terapeutice pot fi folosite pentru a se ajuta una pe cealaltă.