V-ați întrebat vreodată cum apare boala în viața noastră și dacă momentul "ales" a fost întâmplator sau nu?Ați facut vreodată legatura între starea emoțională și starea fiziologică atunci când afecțiunea ne modifică planurile și ne "obligă" să regândim sensul vieții?

Am întâlnit în cabinet, pacienți care pun în corp ceea ce nu pot exprima verbal, ca și cum corpul devine o portavoce pentru ceea ce este "îngropat" în inconștient, un "ceva" ce dorește să iasă la suprafața dar care nu reușește să se elibereze... în acest caz poate fi vorba despre un eveniment cu un impact traumatic petrecut în copilaria timpurie si care în momente de dificultate în viața adultă, se reactivează si generează simptome somatice care "blochează" individul obligându-l să caute "adevarul" prin exprimarea problemelor nerezolvate, inconștiente. Astfel, terapia scoate la lumina motivatiile inconștiente și când pacientul suferă din cauza conflictelor ce se petrec în inconștient, el va trebui să iși "rosteasca" suferinta pentru a-și depăși problema. Pentru că acolo unde se oprește cuvântul, corpul continuă să vorbească.

O pacientă în vârstă, diagnosticată recent cu demență, a avut posibilitatea să descopere în cadrul ședințelor de consiliere psihologică că "boala" de care suferă nu este întâmplatoare. O mamă care i-a ales soțul acum mai bine de 60 de ani și în fața căreia nu a putut niciodată să își exprime nefericirea, nu i-a "permis " în mod inconștient eliberarea dintr-o relație lipsită de iubire și respect.... dar iată ca demența, care o face să uite anumite întâmplări din viata sa, având chiar momente în care nu-și recunoaste soțul și copiii, ii permite să se simtă "liberă", asa cum nu a reușit atâția ani.

Un pacient ce suferă de o boala cronică, și care în urma ședințelor de chimioterapie rămâne fără păr și e nevoit să poarte scutec, retrăiește momente din copilaria mică în care, bebeluș fiind, nu a avut parte de îngrijirea si disponibilitatea mamei, dar care acum, fiindu-i alături, poate repara si vindeca ranile trecutului permițându-i tânărului adult să își continue viața. Un copil adoptat, care refuză mâncarea și nu mai dorește să trăiască, își schimbă atitudinea și își reia hrănirea si dezvoltarea, după ce i se spune propria poveste, în primul rând faptul că a fost abandonat. Pentru ca doar prin rostirea adevărului în legatură cu drame ascunse, poate fi ajutată întreaga familie, nu doar copilul care a reprezentat în cazul acesta, simptomul familiei.

O bunicuță care a fost implicată din prima zi de viață a nepoatei sale, i se spune odată cu începerea școlii micutei, că nu mai este nevoie de ea, pentru că cea mică va merge la școală si apoi la after school, a dezvoltat brusc probleme cu ambele picioare, devenindu-i aproape imposibilă deplasarea. Sentimentul de lipsa de valoare și inutilitate a pus stăpânire pe această bunicuță, iar picioarele, cele ce simbolizează mersul înainte si continuarea vietii, au fost afectate transmițând parcă suferința psihică a acesteia și dorința inconstientă de a nu mai avansa în viață. Dar acesta este un proces lung...este nevoie de curaj, de disponibilitate și de încredere în terapeutul care-l însoțește pe cel ce solicită ajutorul în acest demers terapeutic.

Să oferim astfel părinților si bunicilor nostri posibilitatea să vorbescă liberi, fără vinovație si fără teama de a fi judecați, pentru că doar astfel vor putea să îsi ințeleagă alegerile, să-si accepte viața și să înțeleagă adevarul ascuns Să-i încurajăm si să-i sprijinim atunci când se simt neînțeleși, să ne constientizăm proprile limite și să permitem unui specialist să le ofere suport și ascultare atât de necesare în procesul de vindecare.

Să cerem și noi ajutor atunci când simtim că suntem blocați într-o viață dificilă, în care nu vedem nici un sens...poate că există un adevăr ascuns, un secret de familie ce vrea să fie descoperit și rostit, o suferintă îngropată adânc ca mijloc de protecție la acea vreme, dar care trebuie exprimată pentru a primi dreptul la o viață fericită și împlinită.