Vino cum eşti, nu zăbovi gătindu-te!
Dacă ţi-e despletită bucla, cărarea nu ţi-e dreaptă şi panglicile la pieptar nu-s strânse, să nu-ţi pese.
Vino cum eşti, nu zăbovi gătindu-te!

Aşa începe Rabindranath Tagore unul dintre frumoasele sale poeme. Sigur, e o poezie de dragoste în care îndrăgostitul îşi cheamă iubita. Însă, mie îmi place cel mai mult să o văd ca pe un îndemn de a da curs neîntârziat acţiunilor benefice pe care le planific.
Vi s-a întâmplat vreodată să vă anulaţi planurile sau chiar să renunţaţi la ele deoarece credeaţi că nu sunteţi destul de pregătiţi? Fiecare dintre noi avem momente în care ne subevaluăm şi considerăm că nu suntem destul de buni, că nu ştim sau că nu avem ceea ce ne trebuie pentru a duce la bun sfârşit un proiect. Ne temem că nu va fi totul perfect, că vom da greş sau că ne vom face de ruşine. Uneori, aşteptăm momentul perfect, dar nu ştiu cum se face că acest moment parcă tot întârzie să apară. Mereu ne găsim scuze şi cu cât amânăm mai mult, cu atât ne îndepărtăm treptat de lucrurile la care visăm.
De fiecare dată când mă surprind într-o astfel de stare îmi amintesc de această poezie şi de toate momentele în care am avut curajul să renunţ la fricile şi piedicile pe care mi le puneam singură şi să acţionez după cum aveam inspiraţia. Astfel, am învăţat prin experienţă proprie că de fapt am mereu tot ceea ce îmi trebuie pentru a reuşi. Chiar dacă resursele de care am nevoie nu se găsesc întotdeauna la mine, ele există de fiecare dată, undeva. Le văd în oamenii care mă ajută, în cărţile din care învăţ sau în experienţa altora.
De aceea, vă încurajez să îndrăzniţi să începeţi să vă transformaţi visele în realitate. Nu mai amânaţi aşteptând să fiţi perfecţi, să fiţi cei mai buni sau să ştiţi totul. Tot ce vă trebuie e curajul de a face primul pas. Iar ceilalţi paşi vor urma în mod firesc.