De fiecare dată când începe un nou an școlar, gândurile mele se îndreaptă cu duioșie, compasiune și emoție către toți copiii care trec într-o nouă etapă. Inevitabil, amintirile și nostalgia, mă poartă către primele mele zile de școală. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, prima mea zi de grădiniță, când marea întrebare a fost: "Dar sigur veți să mă luați acasă la ora 12?" Aveam inima strânsă cât un purice, nu-mi păsa nici de educatoare, nici de ceilalți copii, așteptam doar să treacă timpul - care mi s-a părut infinit - și să mă întorc acasă. În acea zi, timpul, acest concept atât de abstract pentru mintea mea de copil care nu avea vreun reper temporal, mi-a pus mari probleme. În acea zi, ora 12, când se termina programul la grădiniță, mi se părea că ar trebui să fie peste câteva minute. După fiecare joculeț sau cântecel, mă uitam să văd dacă a venit cineva după mine. La un moment dat, m-am gândit că poate ora 12, va fi într-o altă zi. Am început să-mi imaginez că poate va veni noaptea și vom rămâne toți copiii să dormim acolo la grădiniță, iar într-o bună zi, va veni cineva după noi să ne ia acasă. Când în sfârșit s-a terminat programul și l-am văzut pe unchiul meu la poarta grădiniței, inima mea s-a simțit ușoară și am avut confirmarea că sunt iubită și că nu au de gând să mă abandoneze. În egală măsură, inima mea era grea și obosită după toate scenariile negative pe care mi le făcusem și după toate temerile pe care le trăisem. În fiecare zi de grădiniță, treceam prin aceleași frământări. Nu mai erau la aceeași intensitate ca în prima zi, mă obișnuisem că vine în fiecare zi cineva să mă ia acasă, dar tot persista un semn de întrebare, tot exista în mintea mea posibilitatea de a fi abandonată. Cert e că atunci când grădinița s-a terminat de tot, am fost foarte bucuroasă, imaginându-mi că nu va mai trebui să trec niciodată prin asemenea emoții și frământări. Apoi, a venit prima zi de școală, în septembrie 1993. Nu mai țin minte cum a fost festivitatea de deschidere a noului an școlar. Țin minte doar că eram cu mama mea, aveam un buchet de flori pentru doamna învățătoare și că atunci când am văzut-o prima data, mi s-a părut că este deosebit de frumoasă și că seamănă cu Alba-ca-Zăpada. Într-o fracțiune de secundă, doamna învățătoare a devenit în mintea mea, mama blândă, iubitoare și protectivă. Evident că învățam foarte bine, eram a doua pe clasă și mă străduiam să fac totul cât mai bine cu putință, pentru a-i câștiga atenția și afecțiunea. Inima mea bătea mai tare și era plină de bucurie când doamna învățătoare venea la banca mea, ținea împreună cu mine stiloul și mă ajuta să scriu o literă. Îmi dau seama că în sufletul meu de copil de 7 ani, o iubeam pe doamna învățătoare la fel de mult cum o iubeam pe mama. Am fost foarte dezamăgită și am dat-o jos de pe piedestal pe doamna învățătoare, atunci când am văzut că ea țipă la copiii care greșesc și îi bate cu rigla de lemn peste palme. Din acel moment, a început să-mi fie frică de ea, tresăream și mă înroșeam la față de rușine ori de câte ori certa un copil pentru vreo prostioară sau îl pedepsea pentru performanțele lui slabe. Ea vedea toate reacțiile astea ale mele, i le comunica mamei, dar nimic nu se schimba. Și-a pierdut definitiv locul în inima mea, în momentul în care m-a bătut și pe mine la palmă cu rigla de lemn, pentru că nu l-am făcut pe "A" de mână, așa rotunjit cum ar fi vrut ea. Mi s-a părut extrem de nedrept, dat fiind că eram a doua pe clasă și că "A" ăla de mână era clar și puteai ști exact ce literă am scris. Am continuat să învăț bine, pentru că asta mă definea, dar îmi era indiferent cine este la catedră. Mai târziu, prin clasa a 6-a, tot la aceeași școală, doamna învățătoare a venit să ne viziteze. Spre surprinderea noastră și rușinea dirigintelui nostru, mulți dintre noi nici măcar nu am recunoscut-o. Știu că acum multe lucruri s-au schimbat în sistemul de învățământ, știu că nu se mai folosește pedeapsa fizică, așa cum se folosea când eram eu elevă. Dar emoțiile, frământările, bucuriile și dezamăgirile copiilor au rămas aceleași. Așa că dragi educatori, învățători și profesori, amintiți-vă că acei copii care vă pășesc pragul clasei nu sunt doar niște vase goale în care să turnați cât mai multe informații, crezând că astfel vor ajunge cineva. Acei copii sunt și un amalgam de emoții, temeri, frământări, așteptări, speranțe, visuri. Pentru ei, voi cei care stați la catedră sunteți aproape la fel de importanți ca mama și tata. Rolul vostru e să le dați încredere că pot ajunge acolo unde ei visează, chiar dacă unii sunt mai buni la matematică, iar alții la desen. Știu că e greu, știu că sunt multe rapoarte de completat, planuri le lecție, evaluări, inspecții, hârtii de semnat și părinți de mulțumit. Nu e ușor nici pentru voi, însă am încredere că puteți măcar să nu-i descurajați.